La 30 de ani de la primul zbor al navetei Challenger, ce a marcat începutul unuia dintre cele mai extraordinare programe ale administraţiei SUA, are loc ultima lansare a unei navete, de pe baza aeriană din Cape Canaveral, Florida. Viitorul agenţiei spaţiale americane este incert, iar finanţarea, pentru moment, blocată.
Dacă în spaţiu nu există „sus” şi „jos”, atunci în politica spaţială nu există „dreapta” şi „stânga”, susţine un articol din cotidianul american The Washington Post, în care este analizată situaţia NASA prin prisma celor care decid cu adevărat despre viitorul agenţiei – şi anume membrii Congresului Statelor Unite. Iar aceştia au în primul rând în vedere interesul alegătorilor lor; aşadar, reprezentanţii unor state ca Texas sau Alabama, unde se află mai multe companii aerospaţiale care au beneficiat în trecut de contracte cu NASA, vor ca noul program spaţial, indiferent cum va arăta el, să fie iniţiat cât mai rapid.
Duşmanul lor este, deocamdată, preşedintele Barack Obama. Deşi nu el, ci predecesorul său, George W. Bush, a ordonat încheierea actualului program, criticii lui Obama din ambele partide i-au reproşat acestuia că ar fi lungit perioada de tranziţie dintre fostul şi viitorul program.
Click pe grafic pentru a mări
Este posibil un program spaţial particular?
Într-adevăr, preşedintele Obama preferă să rămână într-o poziţie de expectativă; având în vedere costurile uriaşe ale programului spaţial, dar şi gaura neagră a deficitului american, Obama ar prefera ca programul spaţial să se folosească, în viitor, de resurse private – care ar putea însemna folosirea unei rachete comerciale, construită de o companie particulară, care să transporte astronauţii pe orbită. O asemenea rachetă ar putea fi gata în mai puţin de patru ani.
Că NASA va exista în continuare este un lucru cert; se pune însă întrebarea care va fi scopul agenţiei în cazul în care transportul spaţial va fi asigurat de altcineva.
O posibilitate ar fi, conform Washington Post, ca NASA şi „particularii” să îşi împartă spaţiul. Astfel, în timp ce companiile private ar urma să se ocupe de transportul în orbita joasă şi în cea geostaţionară (de exemplu la staţia spaţială ISS), NASA ar elibera resursele necesare pentru a se ocupa de explorarea spaţială – atingând în cele din urmă scopul declarat al preşedintelui Obama, şi anume trimiterea primei misiuni umane pe planeta Marte.
Cearta pentru NASA
Planurile unei rachete care ar putea face posibile asemenea expediţii se află deja în sertarele NASA – şi, după o lungă aşteptare şi repetate cereri ale Congresului de a obţine acces la ele, agenţia spaţială americană le-a înaintat congresmenilor săptămâna trecută. Aceasta este, apreciază The Washington Post, o dovadă clară că Congresul se vede drept „arhitectul principal al politicii spaţiale”. Totuşi, nu numai Congresul încearcă să îşi asume acest rol; atât Casa Albă, care decide asupra strategiei, cât mai ales Ministerul Managementului şi Bugetului, care trebuie să accepte bugetul NASA, vor, de asemenea, să aibă un cuvânt de spus; senatorul democrat Bill Nelson, din Florida, a acuzat instituţia din urmă că „ţine în loc întreg programul – nişte birocraţi care cred că ei conduc agenţia spaţială”. Pentagonul ţine, de asemenea, să fie implicat în eventuale decizii – la urma urmei, acestea pot avea implicaţii asupra securităţii naţionale.
Însă această întreagă dispută ar putea să fie în cele din urmă curmată de un factor asupra căruia nici Congresul, nici Pentagonul şi nici preşedintele nu au nici o putere – şi anume legile fizicii.
Astfel, o aterizare pe Marte s-ar putea dovedi extrem de costisitoare, şi greu de realizat din punct de vedere tehnic; orice misiune umană pe „planeta roşie” ar trebui să rezolve un inconvenient major: drumul înapoi, respectiv modalitatea de a transporta destul combustibil pentru a putea părăsi suprafaţa lui Marte. Mult mai simplă ar fi o vizită pe unul din sateliţii acestuia, Phobos – a cărui forţă gravitaţională este mult mai mică. S-ar putea ca, în cele din urmă, această soluţie „light” să se dovedească a fi cel mai bun compromis.
Un articol din The Economist pune însă sub semnul întrebării toată această tevatură: autorul atrage atenţia că, de facto, programul american a încetat, staţia spaţială ISS va fi scoasă din uz în 2020 – după care nu există nici un motiv să mai urmeze ceva; SUA şi Rusia nu mai au puterea financiară necesară pentru asemenea aventuri, iar China, care ar putea prelua ştafeta explorării spaţiale, nu are de ce s-o facă. S-ar putea aşadar ca spaţiul să se elibereze în curând de prezenţa umană.
Tabăra spaţială din Alabama
În timp ce programul spaţial al NASA se apropie de sfârşit, Space Camp, o tabără organizată de statul Alabama, continuă să prospere. Tabăra oferă copiilor între 9 şi 18 ani, dar şi adulţilor, posibilitatea să participe la cursuri despre zborurile spaţiale şi la misiuni în simulator, care durează mai multe ore.
Costurile pentru o perioadă de şase zile se ridică la 699-899 dolari. Până acum, peste 500.000 de persoane au absolvit tabăra spaţială – iar unii dintre ei au ajuns, ani mai târziu, să lucreze pentru NASA. Probabil cea mai cunoscută absolventă este Dottie Metcalf-Lindenburger, care a zburat în 2010 la staţia spaţială ISS.
Interesul public pentru Space Camp este astăzi mai mare decât oricând; de la începutul acestui an, mai mult de 11.600 de copii şi adulţi s-au înscris în program.
Deoarece viitoarea direcţie a misiunilor NASA este deocamdată neclară, direcţia Space Camp a decis să îşi creeze un program propriu; cu ajutorul unui nou simulator, cei veniţi în tabără vor putea să ia parte la aterizarea simulată pe Lună, Marte şi chiar şi pe un asteroid. În schimb, numărul simulatoarelor de navete spaţiale va fi redus de la patru la două.
Directorul Centrului Spaţial al Statelor Unite, sub administraţia căruia se află tabăra Space Camp, Deborah Barnhart, a declarat că echipa care conduce programul Space Camp are pentru viitor o misiune simplă: „Să îl trimită pe unul dintre copii pe Marte”.
