Editura Humanitas Fiction și Institutul Cervantes vă așteaptă miercuri, 4 octombrie, ora 19.00, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu (Bld. Regina Elisabeta nr.3) la o întâlnire cu scriitorul Francesc Miralles, prilejuită de lansarea romanului Iubire cu „i“ mic, recent apărut în colecția Raftul Denisei, și de participarea scriitorului spaniol la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere Iași (FILIT 4-8 octombrie 2017).
O bijuterie literară despre istoria plină de magie a lucrurilor mărunte, Iubire cu „i“ mic, s-a aflat pe lista celor mai bine vândute cărți în Spania, Statele Unite și Germania, fiind tradus deja în peste 20 de limbi.
Iubire cu „i“ mic
Francesc Miralles
(roman)
Traducere din spaniolă de Cornelia Rădulescu
Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu
© Humanitas Fiction 2017
Motto:
Bucură-te de lucrurile mărunte, pentru că,
poate, într-o zi vei privi înapoi
şi îţi vei da seama că erau lucruri importante.
ROBERT BRAULT
- Fragmente –
1.
Nu-mi aminteam ca acel spital să fie atât de labirintic şi de kafkian, înţesat de coridoare sumbre cu becuri fluorescente care răspândeau o lumină tremurătoare. Mi-a luat o jumătate de oră să dau de rezerva pe care Titus o împărţea cu un moş care era pe ducă.
M-a salutat ridicând o mână cu palma deschisă şi mi-a zâmbit cu beatitudine. Prost bărbierit şi într-o pijama verde, acest Titus care se uita la mine din pat părea mai bătrân cu zece ani decât în ajun. Văzându-l atât de neputincios şi conectat la o pungă cu ser, m-a cuprins o tristeţe pe care am încercat s-o contracarez cu propria sa formulă:
— Până la urmă, văd că v-aţi luat o perioadă de odihnă, deşi hotelul ăsta nu are prea multe stele.
— Ia mai taci! Am avut o criză de anghină pectorală, dar o să scap. Mă bucur că ai venit.
Tocmai atunci a intrat o infirmieră voluptuoasă, care s-a dus la colegul lui de cameră.
— Constat că aici o duceţi minunat, am declarat eu pe un ton zeflemitor. De ce-mi spuneaţi în bilet că numai eu vă pot ajuta?
— Ce vreau eu să te rog n-are nici o legătură cu spitalul. E ceva mult mai serios.
M-am aşezat lângă pat, pregătit să aud ceva excentric. Şi nu mă înşelam.
— Ştii de-acum că trăiesc din munca de redactor, mi-a spus. Nu pot lăsa garda jos, chiar dacă sunt la spital. Mi-au spus că va trebui să rămân aici cel puţin trei săptămâni, pentru că există riscul să se repete criza.
— Atunci se impune să vă odihniţi, nu? Dacă aveţi nevoie de bani, eu pot…
— Mulţumesc, dar nu-i vorba despre asta, mi-a tăiat-o el. Treaba e că trebuie să ies din încurcătură. La vârsta mea nu‑mi pot permite să pierd pasul, dacă nu vreau să mă zboare din planul editorial.
— Nu pricep.
— Uite, acum două zile am primit o comandă de la un editor inflexibil, din ăia care nu acceptă întârzieri. Dacă află că sunt internat, o să caute alt redactor şi gata, pierd firul, înţelegi? Iar interesul meu e ca, după ce mă externez, să continue să-mi dea de lucru.
— Şi eu ce rol am? Vreţi să vorbesc cu el şi să-i explic situaţia?
— Nu! a exclamat el furios. Exact asta trebuie evitat! El trebuie să ştie că sunt activ şi că lucrarea va fi predată la termenul convenit. Ştii, e prima dintr-o serie de trei. Dacă nu o fac, ies din joc.
— Păi atunci nu văd soluţia, am admis eu, doar dacă nu plecaţi din spitalul ăsta printr-un soi de magie.
— Tocmai de magie e vorba, a spus el, cu o sclipire de entuziasm în ochi. De data asta, ai nimerit-o.
— Continui să nu pricep nimic.
— Puţină imaginaţie, Samuel. Te rog să preiei comanda în numele meu.
— Poftim? Doar n-o să-mi cereţi să mă apuc să alcătuiesc o carte din astea, inspiraţionale…
— Ba da. Ca să-ţi fie mai uşor, am să dirijez lucrurile de aici. Îţi dau cheile şi poţi lucra la mine. În computer există un document pregătit în acest scop.
Dacă Titus n-ar fi câştigat o minge de meci împotriva morţii, aş fi fugit mâncând pământul şi nu l-aş mai fi văzut niciodată. Nu e corect să-i ceri asta unui profesor care funcţionează pe bază de note de subsol şi bibliografie.
— Bănuiesc că nu pot refuza… i-am spus.
— Aşa este, nu poţi.
— Cum se va numi lucrarea?
— Mic curs de magie cotidiană.
2.
Am ajuns acasă într-o dispoziţie sumbră. Întâlnirea cu bărbosul şi cu manuscrisul lui îmi declanşase toate alarmele, ca şi cum faptul de a fi citit ce nu trebuia avea să atragă nişte consecinţe.
Dar, în definitiv, ce citisem oare?
Poate că îndrăzneala mea avea să declanşeze un uragan de mici întâmplări – efectul fluturelui – ale căror urmări devastatoare aveau să fie vizibile prea târziu.
La asta m-am gândit mult mai târziu. Fără doar şi poate, n-aş fi dat importanţă acelei chestiuni, dacă, în timp ce-mi făceam de mâncare, nu s-ar fi întâmplat următorul lucru. Un gest inofensiv ca a da drumul la radio a avut pentru mine efectul unui trăsnet.
Căutam deci un post cu muzică bună, când m-a oprit un sunet de chitară în stilul anilor ’70. De obicei prefer muzica clasică sau jazzul, dar nu evit nici câteva minute de rock. Emisiunea era dedicată, pare-se, unui album al formaţiei Pink Floyd, la a nu ştiu câta aniversare.
Cu o voce gravă şi relaxată, crainicul de la Radio 3 spunea:
‑…E unul dintre albumele cele mai emblematice ale tuturor timpurilor şi s-a vândut în mai bine de douăzeci şi cinci de milioane de exemplare de la apariţia sa în 1973. După ce a cântat piesele în direct, formaţia s-a închis în studiourile mitice de pe Abbey Road. Ca inginer de sunet l-au luat pe însuşi Alan Parsons, care a plăsmuit pe 16 piste, în noua tehnologie Dolby, o adevărată operă de artă. E o înregistrare plină de surprize inedite, precum acele fragmente în care se aude vocea portarului studioului, care nu se aştepta să apară pe disc. Pentru toţi ascultătorii noştri, avem marea plăcere de a vă prezenta versiunea remasterizată a piesei clasice Dark Side of the Moon, Faţa ascunsă a Lunii.
Copleşit de un sentiment de fatalitate, m-am închis în biroul lui Titus ca să uit episodul cu pricina. Măcar cât aveam să mă zbat cu redactarea cărţii voi fi la adăpost de umbra aia care părea să câştige tot mai mult teren. Şi mi-au venit în minte vorbele bătrânului: „Hazardul e umbra lui Dumnezeu“.
— Gata cu atâta umbră, vă rog frumos, i-am zis interlocutorului meu invizibil în timp ce deschideam laptopul omului.
Mishima mă urmase sus cât se poate de firesc şi-acum moţăia sub masa cu trenuleţul. O sobă pe butan încălzea ambianţa cu gaze narcotice.
Am găsit pe birou documentul intitulat Mic curs de magie cotidiană. S-a deschis la primul clic, căci, după cum aveam să verific, era aproape gol, în afară de titlu.
Titus semna antologia cu unul dintre multele lui pseudonime, Francis Amalfi. Care avea să fie şi al meu, cât şi a doua mea personalitate, având în vedere că eu aveam să fiu cel care urma să asambleze cartea. Căci nu poţi fi în acelaşi timp Samuel de Juan, doctor în Filologie Germanică, şi să confecţionezi totodată cărţulii plăcute pentru orice categorie de public.
Am ajuns cu mouse-ul la cuprins, căci doar atâta apucase Titus să facă. Am citit titlurile capitolelor, să văd dacă-mi venea vreo idee care să li se potrivească:
Cuprins (provizoriu)
0. Prolog: Bun venit în magie
1. Comorile singurătăţii
2. Mângâierile zilnice ale sufletului
3. Florile hazardului
4. Cu inima în mână
5.
6.
7.
„Nu e mult“, mi-am zis, gândindu-mă la sarcina pe care-o aveam de îndeplinit. Titus nu terminase nici măcar sumarul, iar eu trebuia să umplu toate astea cu un sens până să iasă o carte.
Metodic din fire, mi-am zis să completez mai întâi sumarul înainte de a mă apuca de carte. Am privit hipnotizat spaţiul alb din dreapta cifrei cinci, de parcă de-acolo s-ar fi putut ivi ceva în mod spontan.Un miorlăit neaşteptat al lui Mishima a avut forţa de impact a unui satori.
„Mersi de sugestie“, i-am spus şi am tastat fără întârziere:
5. Filozofie felină
N-o fi fost un titlu sclipitor, dar mi s-a părut amuzant să cedez acest capitol unui motan, chiar dacă habar n-aveam ce să scriu acolo.
Însufleţit, m-am apucat să studiez cifra şase şi mi-am spus că n-ar fi rău să bag în carte şi un fel de dicţionar. Dacă nu-mi venea altă idee, n-aveam decât să preiau nişte articole din They Have a Word for It. Până una-alta, aveam să-l numesc:
6. Limbajul secret
„Nu sună rău“, m-am entuziasmat eu. Şi cum una duce la alta, aproape fără să-mi dau seama, m-am pomenit dând titlu şi ultimului capitol. Cu asta, cuprinsul era complet:
7. Iubire cu „i“ mic
Am privit mândru această ultimă idee care-mi venise, pentru că îmi aparţinea. Era poate singurul capitol despre care aveam un plan limpede. Avea să conţină o introducere despre forţa întâmplărilor mărunte, urmată de o listă de elemente care declanşează „iubirea cu minusculă“.
Drept care am mers până la capătul documentului şi am scris:
#1. Să pui nişte lapte pentru pisică (chiar dacă nu-i face bine)
Asta mi-a amintit că trebuia să merg la veterinar ca să-l vaccinez pe Mishima. Acolo mă aştepta femeia aceea atrăgătoare, supărată, dar bună la inimă – o şi diagnosticasem.
Am închis computerul şi m-a luat o sfârşeală mai curând existenţială decât fizică. Nu prea avansasem, asta dacă toate acele lucruri aveau un sens.
Cu motanul pe urmele mele, m-am oprit o clipă înaintea tabloului care îmi devenise un soi de oglindă.
„Când se risipeşte ceaţa, să mă anunţi“, i-am spus eu călătorului.
