„Astea-s cadourile voastre?“ – aşa începea la sfârşitul anului trecut, pe un ton peiorativ, discuţia înregistrată dintre o învăţătoare şi câţiva părinţi, responsabili (deducem) cu achiziţionarea cadourilor pentru personalul şcolii.
Odată depăşite emoţiile mediatice ale descoperirii faptului că în şcolile româneşti există sisteme organizate de colectare a şpăgii, lucrurile par să intre pe făgaşul firesc: poliţia a propus neînceperea urmăririi penale, învăţătoarea a dat în judecată conducerea şcolii care o concediase, iar părinţii continuă să strângă bani în tot felul de scopuri, însă de data aceasta cu chitanţă eliberată de Asociaţia Părinţilor.Până la urmă, învăţătoarea incriminată nu strânsese personal banii, nici nu rezulta din înregistrare că ar fi primit vreun cadou (deşi e greu de crezut că părinţii fuseseră „atenţi“ cu bibliotecara şi secretara şcolii, nu şi cu învăţătoarea) sau că ar fi obligat pe cineva să dea bani; atrăsese doar atenţia asupra unor erori de calibrare.
Originea unor obiceiuri precum strângerea fondului clasei sau oferirea de cadouri colective cadrelor didactice este, în sine, nevinovată. Ştim cu toţii, şi ştiu şi miniştrii Educaţiei, că bugetul şcolii nu include bani pentru indispensabila cretă. Elevii contribuie dintotdeauna cu câţiva lei pentru a oferi „din partea clasei“ un buchet de flori fiecărui cadru didactic la sfârşitul anului şcolar. Nu gestul în sine e condamnabil, ci dimensiunea sa. Există şcoli unde părinţii ajung să plătească şi câteva mii de lei anual pentru fondul clasei sau al şcolii. Acestea sunt şcolile „de fiţe“. Aici, părinţii nu cotizează doar pentru cretă, ci şi pentru proiectoare, bănci speciale (mi s-a explicat că nu-s doar mai comode, ci permit şi aranjarea în diferite moduri, generând varii modalităţi de interacţiune necesare într‑un învăţământ modern), adaosuri la salariile personalului de întreţinere (e drept, cu o femeie de serviciu plătită cu jumătate de normă la câteva zeci de clase nu poţi pretinde cine ştie ce standarde de igienă), pagină de internet, table interactive şi alte minunăţii. Beneficiind de salariul de bază al personalului şi infrastructura furnizate gratuit de către stat, la care se adaugă contribuţiile substanţiale ale părinţilor, condiţiile de învăţământ din aceste şcoli ajung să fie comparabile cu cele din şcolile particulare.
Şcoala „de fiţe“ este soluţia raţională pentru părintele aparţinând clasei de mijloc, care nu-şi permite taxa anuală de 10.000 de euro de la şcolile particulare, dar îşi doreşte un învăţământ de calitate pentru odrasla sa, fiind dispus să plătească pentru asta de zece ori mai puţin. Condiţia pentru ca sistemul să funcţioneze este ca toţi părinţii care au copii la o astfel de şcoală să fie capabili şi dispuşi să cotizeze. În acest context capătă conţinut acuzaţia învăţătoarei – „Nu ştiu dacă sunteţi săraci sau sunteţi nesimţiţi, pe bune“. Această selecţie se realizează, într-o primă fază, prin cartierul în care este amplasată şcoala – unul în care casele sunt scumpe, deci majoritatea rezidenţilor sunt „oameni cu bani“. În a doua fază intervin „plăţile informale“ de la înscriere (descrise în studiul Fundaţiei Soros „Alegerea şcolii, o necesară dezbatere de politici educaţionale“). Intruşii sunt marginalizaţi, copiii „necotizanţi“ (consideraţi nesimţiţi sau săraci, totuna) sunt puşi în situaţii imposibile de către propriii colegi şi de către cadrele didactice şi, până la urmă, părinţilor li se sugerează să-i mute în alte şcoli.
Apariţia unor „revoltaţi“ care dezvăluie mecanismul nu e nici ea întâmplătoare. Şcoala nr. 10 e situată în zona cu străzi cu nume de compozitori din Floreasca – cartier construit în anii ’60 pentru nomenclatura de gradul doi a regimului (cea de prim rang locuia în apropiere, în Primăverii). Blocurile, cu două-trei etaje şi sub 10 apartamente pe scară, seamănă mai degrabă a vile, iar cartierul inundat de verdeaţă n‑are nimic în comun cu Pantelimon sau Berceni. Doar că locuinţele construite în urmă cu peste 50 de ani au început să se degradeze, populaţia care primise iniţial repartiţie a îmbătrânit şi astfel şi-au făcut apariţia „intruşii“ care înregistrează cu telefonul mobil şi dau fuga la presă. Nu-i problemă, sunt semne că şi acolo lucrurile revin la normal.
Rezultatul fenomenului este accentuarea segregării populaţiei şcolare – copiii proveniţi din familiile care-şi pot permite asemenea şcoli au şanse sporite de a primi o educaţie de bună calitate şi deci vor fi mai bine plasaţi la startul competiţiilor viitoare. Ca efect pervers, apare iluzia că sistemul public de învăţământ este suficient finanţat. Şcolile „de fiţe“ vor fi evidenţiate de către inspectoratele şcolare, vor fi arătate la televizor, se va spune că, iată, unde există spirit gospodăresc… Şi vor fi date drept exemplu directorilor din şcolile unde părinţii abia îşi permit să cumpere rechizite. Aceştia vor renunţa să reclame că nu au bani de cretă. Născute din subfinanţarea sistemului, şcolile „de fiţe“ contribuie la perpetuarea acesteia.
