Vorba clasica romaneasca spunea altfel: schimbarea domnilor, bucuria nebunilor. Asa era pe vremuri. Azi, cand banii – la noi leii – sunt domnii, putem linistiti sa denominam ceea ce ne invata poporul, altadata.
N-am inteles delirul festivist care a cuprins mass-media romaneasca, delir care a culminat cu vorbele stupid rimate rostite de prim-ministrul Calin Popescu Tariceanu. Ca la o comanda, cu totii s-au luminat la fata si au inceput sa delireze financiaro-poetic. A fost la fel de gratuit ca la renominarea secolului, cand am trecut in al XXI-lea. Dar atunci se trecea si-n alt mileniu, incat o explicatie de tip simbolic poate rezista. As fi inteles tot acest tam-tam fara alt rost decat propria lustruire de sine a guvernantilor daca el ar fi insotit adoptarea monedei unice europene. Dar asa?
Cu ce e mai puternica economia romaneasca incepand din noaptea de joi spre vineri, 30 iunie spre 1 iulie? Cu patru zerouri? Hai sa fim seriosi. Admit ca denominarea e un mic semn al scaderii inflatiei, dar pana la valorile europene mai e. Admit ca e mai usor pentru birocrati, pentru masinile lor deloc zburatoare, pentru cei care intocmesc facturi. Va fi, intr-o zi – nu zic buna, nu se stie cum va fi aceea – si pentru cetatean? Oricum, pana atunci, acesta mai are de inghitit majorarile de preturi sub pretextul rotunjirii, totdeauna in favoarea comerciantului, niciodata in cea a clientului, plus micile si marile escrocherii cotidiene, favorizate de confuzia momentului. Concluzia e trista: nici denominarea nu-l are in vizor pe cetatean, acesta e de mult uitat de guvernanti si guvernatori, ci doar pe oficialul de la Finante, din banci, din administratie. Cetateanului i-ar fi fost mai usor sa scape de trei zerouri in loc de patru. Guvernatorului ii e mai usor cu patru.
Cum la doua zile dupa spectacolul de cantarea bancomatului, din noaptea de joi spre vineri, in piete totul era exact ca acum 10 sau 20 de zile, adica nimic nu amintea de leul nou, in afara de inscriptia dubla a preturilor, circul acesta rasuna in gol. O sa ne stimeze mai mult strainii? Nu-i stimez mai mult pe italieni azi, cand au euro greu, decat cand aveau lire usoare, cu multe zerouri in coada. Cat despre inlocuirea cuvantului „nou” cu „greu”, si asta e o chestie de imagine, aceasta obsesie a modernitatii.
Daca te uiti in gura propagandistilor de azi ai leului nou, ai putea crede ca, gata, a venit viitorul luminos, adus de leul nou si greu. Greu de castigat.
Se vede treaba ca-n sangele democratilor de azi mai curge mentalitate propagandistica de ieri. Mentalitatea umana, odata implementata, dispare greu. Si nu dintr-o data, ci cam ca radioactivitatea diferitelor elemente: prin injumatatiri succesive. Triumfalismul asta s-ar injumatati la generatia urmatoare; cu cea formata in comunism nu mai e nimic de facut. Iar la a treia ar mai ramane un sfert din ceea ce vedem la cei de azi si asa mai departe. Resturile de mentalitate se manifesta la noile generatii mai subtil, eventual prin lipsa de cuvant, minciuna, disponibilitate pentru tranzactiile morale etc. Nu la toti cetatenii, dar la destui ca sa poti generaliza. Exceptiile n-au decat sa sufere.
Balciul leului nou, poreclit greu si cantat in versuri schioape si stupide, nu e decat un semn ca „lucrurile sunt sub control, tovarasi”, ca mentalitatea e la locul ei, nu s-a injumatatit inca. E bine sa ne tinem la distanta: radiaza si contamineaza in continuare. Caci perioada de injumatatire a mentalitatii e lunga, numai cea a veniturilor e scurta, vizibila si eficienta.
