Neasteptatul razboi din Liban era sa faca in Franta o victima colaterala de natura… mediatica. Impactul acelor bombe risca sa diminueze grav efectul pe care conta Nicolas Sarkozy cu lansarea cartii Temoignage, in perspectiva alegerilor prezidentiale de anul viitor. O „marturie” de 300 de pagini trasa intr-un prim tiraj de 130.000 de exemplare prin care ambitiosul ministru de interne declara un singur lucru: Vreau sa va fiu presedinte. Noroc doar ca aparatul de partid UMP a functionat ireprosabil, asa ca i s-a gasit subiectului, printre bombe si exoduri de populatie, un loc central pe principalele posturi de radio si televiziune. Iar unele reviste si chiar France Presse au primit fragmente sau rezumate spre publicare cu cateva zile inainte de numaratoarea inversa.
Pentru orice om politic din Franta inca mai exista cutuma de a-si jalona cariera cu un sir de carti despre el sau chiar scrise de el, de multe ori neajutat de negri! Mai toti liderii de pe esichierul politic s-au ambitionat sa devina si autori de carti de istorie, de studii de politologie, de analize sau de eseuri pe temele actualitatii. Exista chiar si un poet-politician, cu reale talente de istoric, care este si autorul unor splendide eseuri despre poezie: nu altul decat actualul prim-ministru, Dominique de Villepin. Dar se pare ca latura sa intelectuala nu l-a facut mai credibil pe seful guvernului printre studentii care ocupau pe la inceputul anului universitatile si amenintau cu un nou mai '68. Despre unii oameni politici cum este Jacques Chirac s-au scris zeci de carti (ultimele il desfiinteaza cu ferocitate, unele dintre ele semnate de ziaristi sau scriitori care cu ani in urma il ridicau in slavi Ð vezi cazul lui Franz Olivier Gisbert).
Recordul il bate, de departe, numarul cartilor dedicate lui Francois Mitterand: „florentinul” misterios continua sa-si intrige contemporanii si la un deceniu dupa disparitie. In mod periodic, politicienii cu mai pronuntata dibacie didactica si speculativa isi reimprospateaza analizele si revin in luminile rampei. Balladur, de exemplu, elabora cu cativa ani in urma o teorie a arhitecturii concentrice pe care ar trebui sa o adopte Uniunea Europeana. Iata ca aceeasi teorie, dintr-un simplu articol de ziar in „Le Monde”, prinde curaj si devine o adevarata carte de indata ce Uniunea pare sa-si fi pierdut centrul. Ideologii principalelor partide politice stau la panda sa pescuiasca idei pentru candidatii lor potentiali; citesc pe rupte cartile sociologilor si profesorilor titrati, iau sugestii de la cluburile de idei pe care le incurajeaza sau chiar finanteaza partidele, construiesc din timp catapulte teoretice cu care se va intra in lupta decisiva: de obicei, alegerile prezidentiale sau cele legislative. Cartea de acest gen este obiectul inconturnabil al tuturor strategiilor, chiar daca din ea se foloseste o singura idee dominanta, cum a fost faimoasa „fractura sociala”, cu care Chirac ataca, cu cinci ani in urma, dinspre… stanga. Si castiga! S-ar parea ca Sarkozy s-a decis sa aplice aceeasi reteta, a atacului subversiv populist, asumandu-si chiar riscul de a-i nemultumi pe parlamentarii dreptei, pe marii patroni si, in general, mediile traditionaliste. Nu conteaza, mai nou toata lumea se bate la centru! Probabil ca Sarkozy se va trezi pe aceleasi pozitii cu principala candidata potentiala a socialistilor, Segolene Royale, care, iata, incearca deja sa-i subtilizeze vigilentului ministru de interne tema insecuritatii din marile metropole.
Cartea lui Sarkozy nu esafodeaza teorii: ea este doar un dulap de oglinzi care il multiplica pe pretendent. Sarkozy se explica, recapituland, de obicei, fapte cunoscute, si considera ca e suficient. A facut pace cu parintele sau politic, Jacques Chirac, gaseste cuvintele sa-si exprime admiratia tocmai pentru a se vedea si mai bine cum se departajeaza el de model. In trecere, candidatul isi executa propriul prim-ministru pentru „esecul ineluctabil” al reformei respinse de tineri, uitand total ca era unul din coautorii ei. Si, de asemenea, trage toate foloasele din afacerea Clearstream Ð ancheta in care fusese suspectat ca ar avea un cont intr-o banca din strainatate alimentat printr-o filiera a coruptiei -, aruncand o noua sageata spre acelasi sef al guvernului. Dar marea afacere a lui Sarkozy este Cecilia; sotia fugita de acasa cu un amant american si revenita acum sa stea din nou alaturi de Nicolas „pour toujours”. Si-au vorbit in permanenta, chiar si in momentele cele mai grele, iar incercarea prin care a trecut cuplul Ð dar cui nu i se poate intampla? Ð nu face decat sa dovedeasca faptul ca si familia Sarkozy este ca oricare alta familie, simpla si votanta, din Franta; cu aceleasi suferinte, indoieli si sperante! Ajuns la aceasta arcada a emotiei, candidatul simte ca spovedania, desi penibila, grea, dar curajos asumata, nu va fi fost zadarnica. Ea valoreaza cel putin un vot, pe care marele tactician Sarkozy il merita. Sincer! Nimeni nu stie mai bine ca el sa profite pana si de ghinioane. In strategie politica, Sarkozy este o carte deschisa si un maestru incontestabil al oportunismului, caruia de obicei nu-i lipsesc definitiile de efect si formulele asasine. Nu-i de mirare ca zeci de benevoli vor aduna material si vor trudi pe pagini ca sa scrie in viitor alte carti despre Sarkozy; pe langa cele existente si in completarea celor cinci carti publicate deja de Sarkozy sub semnatura!
P.S. Pe cand carti despre parcursul unor oameni politici romani actuali sau carti scrise chiar de ei? Iti vine sa visezi la un tratat despre geopolitica in Balcani semnat de Traian Basescu, despre mondializare sub luminile teoretice ale lui Gigi Becali, despre strategiile culturale ale Romaniei in viziunea lui Calin Popescu Tariceanu. Dar nu toate deodata!
