Un diplomat german acreditat în Marea Britanie mi-a mărturisit de curând că, în opinia sa, istoria a dat o lecţie tuturor celor care au susţinut, vreme îndelungată, ideea imunităţii totale a Orientului Mijlociu în materie de democraţie. O lume întreagă a putut urmări imaginile „primăverii arabe”, în decursul căreia un număr impresionant de oameni şi-au riscat viaţa pentru democraţie sau o fac chiar în momentele de faţă – vezi evenimentele din Siria. Acolo, liderul represiv continuă să ţină cu dinţii de putere, trimiţându-şi tancurile împotriva populaţiei. În Tunisia, în schimb, succesul „revoluţiei iasomiei” pare să ducă la o serie de reforme – şansele Tunisiei în vederea clădirii unui stat bazat pe libertăţi durabile fiind, aparent, cel puţin la fel de bune precum cele ale ţărilor din Balcani după 1989.
Destule voci opinează că lichidarea lui Osama bin Laden permite, de-acum, speranţa unei scăderi treptate a iniţiativei forţelor obscurantiste. Dar chiar în ajunul operaţiunii de lichidare a lui bin Laden, un atentat Al Qaida comis într-o piaţă centrală din Marrakesh s-a soldat cu moartea a 16 turişti străini – Marocul fiind o monarhie care a rezistat până în prezent presiunilor pentru schimbare. În Egipt, Frăţia Musulmană a anunţat recent că îşi va crea propriul partid pentru a participa la legislativele din septembrie – indiciu clar că puternica mişcare islamistă are toate şansele să joace un rol-cheie pe scena politică post-Mubarak. Sondajele de opinie relevă, toate, preferinţa electoratului pentru o democraţie condusă de islamişti – rebranduiţi între timp din radicali în „burghezi”. În Yemen, principalele triburi rivale continuă să se bată pentru putere, pe când puternica ramură Al Qaida din această ţară se regrupează în tăcere pe fundalul gâlcevilor. Iar în Siria adie, precum ştim, un vânt de libertate deloc neglijabil, dar pericolul unui conflict etno-confesional în cazul răsturnării regimului Assad este, din nefericire, nu doar cât se poate de real, ci şi foarte mare.
În pofida acestor evoluţii, diplomatul german are dreptate: Dorinţa de libertate întâlnită acum în Orientul Mijlociu este departe de a fi doar un miraj. Comparativ cu Bucureştiul, Praga sau Leipzig-ul anului 1989, numărul tinerilor care au împânzit străzile marilor oraşe arabe pentru a-şi clama dreptul la libertate a fost considerabil mai mare. De menţionat că în cadrul acestor proteste arabe au lipsit atât sloganurile antioccidentale, cât şi cele antiisraelite. Revoluţia comunicaţională provocată de internet a dus la apariţia unor generaţii mult mai bine informate şi, în plus, mai sigure de sine – care visează, prin urmare, la schimbare cu ochii deschişi şi în mai bună cunoştinţă de cauză decât est-europenii anului 1989. Cu eventuala excepţie a Tunisiei însă, activiştii prooccidentali par a se lupta peste tot pentru a supravieţui într-o mare a conservatorismului. În Egipt, forţa celor determinaţi să limiteze schimbările la minimul necesar a fost evidenţiată, în martie, cu ocazia referendumului constituţional – când peste 77% dintre alegătorii prezenţi la scrutin s-au pronunţat în favoarea unei reforme extrem de limitate a Constituţiei, cu alte cuvinte pentru amendamentele aduse în pripă de reprezentanţii armatei şi o serie de jurişti conservatori.
Timp de decenii, armata şi islamiştii s-au aflat deseori într-o competiţie directă. A fost cazul Algeriei anilor 1990, unde conflictul dintre cele două forţe a declanşat un crâncen război civil. Dar vremurile se schimbă, astfel că viitorul va aduce, cu destulă probabilitate, alianţe pragmatice între militari şi mulahi – care vor combate umăr la umăr progresul democraţiei care periclitează atâtea interese meschine. Cel puţin în Egipt, pericolul unei asemenea evoluţii este categoric mare. Israelul învecinat poate servi oricând drept cauză pentru constituirea unei asemenea alianţe. Astăzi, statul Israel este mai izolat ca oricând. Un sondaj de opinie efectuat recent arăta că o bună parte a vest-europenilor este de părere că Israelul a pornit un război de exterminare împotriva palestinienilor. O astfel de opinie explică, într-o oarecare măsură, şi fenomenul renaşterii antisemitismului în ultimii ani. În Palestina, mişcările rivale Hamas şi Fatah s-au înţeles, între timp, să formeze un guvern de tranziţie, pe când Turcia a renunţat la strategia sa de nonimixtiune în Orientul Mijlociu – strategie veche de peste 80 de ani – în favoarea uneia făţiş antiisraeliene. În absenţa vreunei ameliorări rapide a climatului economic, frustrările populaţiei pot fi, prin urmare, canalizate oricând în direcţia Israelului. Pe de altă parte, este puţin probabil ca Israelul să accepte vreodată să fie îngenuncheat sau chiar să cedeze ca stat – nici chiar în condiţiile în care şansele sale într-un nou război în zonă nu sunt tocmai bune.
De mulţi ani, mass-media occidentale s-au obişnuit să relateze jenant de unilateral despre Orientul Mijlociu – unicul subiect demn de abordat din punctul lor de vedere fiind Israelul. Presiunile pentru schimbare din Tunisia şi alte state au fost ignorate practic până în momentul izbucnirii revoltelor. Chiar şi acum abordarea corespondenţilor din zonă lasă mult de dorit – relatările vizând strict „presiunea străzii”, în special a tinerilor din mediul urban. Aproape nici un jurnalist nu a avut curiozitatea să afle care este starea de spirit din preajma moscheilor, deşi acestea rămân principalul punct de întâlnire pentru majoritatea comunităţilor arabe.
Având în vedere că dezvoltarea regională nu va putea fi una uniformă, primii nori grei ai unei noi furtuni deasupra Orientului Mijlociu se adună, aşadar, de pe acum. Furtuna ce se conturează va surprinde, cu mare probabilitate, o bună parte a analiştilor şi observatorilor politici mai ceva ca primăvara arabă – deşi este una cu un potenţial cumplit din punct de vedere al consecinţelor geopolitice; una cu dimensiuni similare celei a rachetelor nucleare din Cuba, în 1962.
Tom Gallagher este politolog britanic. Volumul său cel mai recent despre România este „Deceniul pierdut al României: Mirajul integrării europene după anul 2000″.
