Din momentul in care mai multe figuri-cheie ale vietii publice din Franta au semnat un manifest intr-o revista franceza, document in care au denuntat pericolul unui derapaj monarhic – fara a mentiona vreodata numele presedintelui – atmosfera politica din Franta a devenit electrizanta. Caderea rapida a lui Nicolas Sarkozy din gratiile publicului este fara precedent in istoria celei de-a Cincea Republici. Cotele sale de popularitate se prabusesc, iar partidul sau, UMP-ul conservator, risca, in conformitate cu predictiile la zi, sa performeze foarte slab in alegerile municipale de la mijlocul lunii martie.
Ce se afla in spatele acestui colaps de popularitate? Va putea Sarkozy sa revina?
Aceste intrebari sunt cruciale nu doar pentru Franta: peste doar cinci luni Franta urmeaza sa preia Presedintia Uniunii Europene, considerata un posibil pas important in propriul reviriment al Europei.
Atacurile asupra lui Sarkozy sunt foarte personale si sunt indreptate atat impotriva "esentei" sale, cat si impotriva performantelor lui. Poate el sa fie o intrupare demna si legitima a Frantei? Poate el transforma intuitiile si discursurile in actiuni concrete? A pierdut cumva contactul cu realitatea, inconjurat cum este de o curte de lingusitori mediatici?
In ochii unei majoritati a cetatenilor francezi, pentru care presedintii nu sunt altceva decat "monarhi alesi", Sarkozy a desacralizat presedintia. Altfel decat in monarhiile constitutionale, Franta nu distinge intre simbolurile si realitatile puterii. Poate ca Sarkozy si-ar dori sa fie o combinatie de Margaret Thatcher si Tony Blair, dar in termeni de simboluri el este si Regina. Iar in cautarea modernitatii si transparentei, el a delegitimat dimensiunea simbolica a functiei sale prin faptul ca a amestecat viata sa privata cu cea publica.
Pe de-o parte, fascinatia lui Sarkozy pentru cei bogati a stimulat izolarea sa de francezul de rand. Pe de alta parte, stilul sau flamboaiant este considerat vulgar de elitele traditionale, grabite sa se disocieze de cineva ale carui fonduri educationale si reactii instinctive il identifica foarte clar drept cineva care nu e dintre ei. Viata sa amoroasa nu este vazuta ca o chestiune romantic-umana si ca un semn de energie juvenila, ci ca o forma posibil fatala, ca o ultima dovada a "imaturitatii" sale.
Desigur, daca mediul economic international ar fi fost mai favorabil si daca nu ar fi existat atata ingrijorare justificata fata de declinul puterii de cumparare, francezii ar fi aratat probabil mai multa indulgenta fata de tanarul lor presedinte. Dar se pare ca Sarkozy, odinioara obsedat de castigarea puterii, a pierdut contactul cu realitatea o data ce si-a atins scopul. Nu poti sa-ti declari neputinta in fata unei vistierii goale a statului dupa ce ai impus scutiri fiscale pentru cei mai bogati – o actiune inutila si scumpa. si nu poti sa adopti in stilul Churchill un apel la sacrificiu, in timp ce te lafai in weekenduri intens mediatizate cu Carla Bruni.
Mai mult: daca Sarkozy a erodat, poate in mod fatal, natura simbolic-sacra a presedintiei, guvernarea sa a esuat sa ofere orice performante compensatorii. Multiplicand initiativele, aparand concomitent pretutindeni, accelerand ritmul reformelor cu riscul de a confunda calitatea cu cantitatea, rupand cu tabu-urile si estompand demarcatia dintre secularism si religie, Sarkozy a dat apa la moara dubiilor latente legate de capacitatea unui politician briliant de a deveni un om de stat sau macar un conducator eficient. Influenta curtii sale a fost perceputa ca excesiva si periculoasa, prin marginalizarea si frustrarea guvernului, a parlamentului si a propriului partid.
Dar este prea devreme pentru a-l declara pierdut pe Sarkozy. Chiar daca aparent a pierdut contactul cu poporul francez, el este perfect constient, dar si profund ranit de scaderea popularitatii sale. Nimeni nu ar trebui sa subestimeze puterea sa de a se reinventa cu ajutorul unui nou guvern dupa alegerile municipale si printr-o distantare mai accentuata de anturajul sau nemijlocit.
In orice caz, Franta nu e Rusia. In ciuda unor similaritati tulburatoare dintre Sarkozy si Vladimir Putin, democratia franceza nu e in pericol. Miza este demnitatea presedintiei si, dincolo de ea, capacitatea Frantei de a se moderniza.
Intr-adevar, victima cea mai importanta a climatului politic actual din Franta este agenda reformelor lui Sarkozy. Este ca si cum personalitatea sa ar fi devenit cel mai mare obstacol in hotararea sa de a rupe cu trecutul. Poate ca o prea brusca si necontrolata schimbare de forma duce in ultima instanta la paralizarea fondului.
Dominique Moisi, membru fondator si Senior Advisor al IFRI (Institutul Francez de Relatii Internationale), este profesor la Colegiul Europei din Natolin, Varsovia.
Copyright: Project Syndicate, 2005-2008.
www.project-syndicate.org
