Şarja făcută de Mircea Geoană în această săptămână în direcţia alegerilor prezidenţiale din 2014 arată cât de incerte sunt calculele actualilor lideri din opoziţie cu privire la cea mai importantă funcţie din stat.
Desigur, atât Năstase cât şi Ponta l-au trimis pe Geoană numaidecât la cules de cartofi, însă dincolo de calmul aparent afişat de cei doi lideri ai PSD e clar că soarta prezidenţiabilului USL din 2014 e departe de a fi decisă. Şi aceasta dintr-un motiv foarte simplu care este valabil pentru toate partidele: decuplarea alegerile prezidenţiale de cele parlamentare.
Câtă vreme rezultatul alegerilor din 2012 rămâne deschis, orice propunere oficială de candidat prezidenţial pentru 2014 nu poate fi mai mult decât o declaraţie de bune intenţii. În cazul în care USL nu va scoate procentul scontat şi nu va fi capabilă să îşi impună un premier, alianţa foarte probabil va înceta să mai existe. Mai mult decât atât, permutările politice vor afecta şi interiorul partidelor, Antonescu şi Ponta fiind serios ameninţaţi să piardă şefia partidelor pe care le conduc.
Dar chiar şi în situaţia fericită pentru USL în care aceasta va câştiga alegerile din 2012, lucrurile nu sunt clarificate. Pe timp de criză, doi ani de zile constituie o perioadă suficient de îndelungată pentru a eroda credibilitatea guvernamentală în aşa măsură încât să oblige partidele din arcul de guvernare la noi soluţii politice. Aceasta în cazul în care vom mai putea vorbi de parteneri de guvernare deoarece, aşa cum ne-a învăţat istoria recentă a alianţei DA, loialitatea partidelor de coaliţie este o taină neştiută de politicienii de la noi.
Aşadar, fie că va fi Antonescu, Geoană, Năstase sau oricine altcineva un lucru este cert: este mult prea devreme pentru a ne putea pronunţa cu privire la oferta electorală a PSD şi PNL pentru alegerile din 2014. Faptul că îl avem acum pe Antonescu împins în faţă nu este mai mult decât o strategie de imagine a cărei ţintă sunt alegerile din 2012 şi nu cele din 2014.
Amuzant este însă că, în timp ce la USL roieşte de candidaţi şi preşedinţi, la PDL observăm exact opusul: democrat-liberalii nici măcar nu depun eforturi în găsirea unui candidat. Şi aceasta nu pentru că n-ar avea nevoie de mai multă claritate strategică, dar pentru că jocurile politice din partid sunt atât de încurcate încât toată lumea aşteaptă deznodământul alegerilor din 2012.
Dar dincolo de mecanica ciclurilor electorale de la noi mai există un motiv întemeiat pentru care nu ar trebui să dăm prea mare crezare candidaturilor prezidenţiale depuse înainte de alegerile parlamentare. Aici, afirmaţiile lui Băsescu conform cărora PDL nu mai poate reprezenta toată dreapta politică din România sunt elocvente.
Impresia care se degajă şi despre care vorbeşte foarte multă lume se referă la apariţia unei noi forţe politice solide la orizontul de timp 2012-2016. Noua Republică de pildă ar putea fi un astfel de candidat. Important este însă că o asemenea apariţie ar trebui să forţeze partidele politice existente la o nouă stilistica de competiţie şi implicit la alte opţiuni de personal.
Pentru că aşa cum arată acum principalele partide, toate par aliniate să ia startul sub zodia sindromului Băsescu. USL prin propunerea unui candidat care a făcut carieră în lupta de tranşee împotriva preşedintelui. Iar PDL pentru faptul că nu are instinctul a ceea ce ar trebui pus în loc.
O situaţie inadecvată în cazul în care aceste formaţiuni vor trebui să dea piept cu candidatul redutabil al unui partid nou care va vorbi despre România şi viitor şi mai puţin despre Băsescu. În concluzie, să privim degajaţi la „preşedinţii” noştri şi să aşteptăm deznodământul alegerilor parlamentare din 2012.
Camil Roman este doctorand al Departamentului de Politică şi Studii Internaţionale de la Universitatea Cambridge.
