Criza manifesta in viata noastra publica in formele agravate din ultimii ani nu este, cum s-a tot spus, una conjuncturala, datorata doar temperamentului, lipsei de educatie, tembelismului si orgoliului protagonistilor. Dupa cum poate observa oricine, ea se evidentiaza si la nivel institutional, caci principalele organisme ale statului sunt sufocate, parazitate sau chiar paralizate de birocratie, lipsa de coordonare, munca deficitara in echipa, nonresponsivitate la solicitarile cetatenesti si incapacitate de a satisface doleantele, chiar si atunci cand se elaboreaza raspunsuri. Socotind ca fiecare institutie ar trebui sa intruchipeze o idee, sa puna in practica politici coerente pentru a face din aceasta o realitate si sa faca acest lucru cu eficienta – in timp util, cu economie de mijloace, fara excese ori carente in investitia de resurse –, ceea ce se vede este tocmai pe dos. La noi institutiile sunt nu idei, ci oameni, imprumutand, dupa imprejurari, chipul si asemanarea sefului momentan, politicile sunt mereu in curs de reelaborare, abandonandu-se ceea ce s-a inceput pentru un mai bine care nu coaguleaza, statele de plata sunt sufocate de sinecuristi si paraziti disimulati, din care o parte si-ar putea cauta altceva de lucru, iar banii ori se risipesc – in investitii necontinuate –, ori lipsesc, nefiind prevazuti in buget sau adusi din proiecte europene.
Acestea sunt situatiile banalizate prin repetare. Dar ele nu dateaza de ieri, ci vin din comunism, si din capitalismul interbelic dinaintea acestuia, si din perioada dinaintea primului razboi mondial. Exemplele pot surveni din multiple domenii. Mai ingrijorator astazi, la un an dupa intrarea Romaniei in UE, ramane totusi felul in care ilustreaza Ministerul Afacerilor Externe acest fapt. Nu voi discuta acum iar despre prestatia ministrului Adrian Cioroianu, care a beneficiat de multe ori de observatiile presei pentru situatiile cel putin contrariante in care s-a regasit. Voi observa insa ca indaratul lui exista o masa considerabila de functionari si experti – in centrala si prin ambasade – care, in ipoteza ca omul pus in fruntea ministerului nu s-ar descurca singur, intrucat vine din politica si nu s-a format in interiorul breslei, s-ar cuveni sa stie face in asa fel incat dificultatile sa fie depasite macar onorabil, daca nu cu succes. Nu este, totodata, sarcina ministrului de a elabora conduita politica externa a tarii, chiar daca are si el o contributie la aceasta. Aportul sau ar trebui sa se intemeieze insa pe o viziune consonanta cu a celorlalti factori de decizie, pentru ca luarile proprii de pozitie sa nu contravina flagrant – prin vorbe si practici – expectantelor. Or, ce afla romanii mai de curand? Ca, dupa ce ministrul Apararii s-a trezit promitand 120 de soldati romani in misiune in Ciad, iar ministrul de Externe i-a tinut isonul, presedintele a trebuit sa ii tempereze, aratand ca asemenea decizii nu se iau pe cont propriu, dupa elanurile de o clipa, ci prin consultare si cumpanire nepripita, in interiorul CSAT. Daca atata nu stiu ministrii nostri – iar Teodor Melescanu nu are scuza tineretii si a premierei la ministeriat, intrucat domnia sa a mai trecut prin aceasta investitura, si inca tocmai la Externe! –, mai corespund ei fisei postului, sunt ei destul de calificati? Cum raspunsul este evident, nu pot decat sa extind intrebarea asupra consilierilor, sefilor de directii, ma rog, anturajului lor profesional, incapabil sa previna amatorismul potentatilor. Nu este de mirare, in aceste conditii, ca Traian Basescu afirma: "Romania isi va respecta angajamentele de stat membru al Uniunii Europene (…), dar in nici un caz nu voi accepta ca, fara mandat, Romania sa fie angajata de un ministru de Externe si un ministru al Apararii euforici prin luna noiembrie anul trecut". El mai adauga si ca "nu voi accepta acest lucru. Romania este stat cu institutii", dar ma tem ca aici nu-i mai pot da dreptate. Este, intr-adevar, Romania un stat cu institutii? Institutii functionale? Coerente in scopurile urmarite? Neredundante? Eficiente si utile societatii romanesti? Fiindca, daca nu, le putem inlocui, eventual, cu altele, mai bine croite pentru folosul public.
Intamplarea cu Ciadul nu este o premiera. Unde se poate ajunge in astfel de circumstante se vede bine dintr-un alt episod istoric ce merita amintit. In vremea lui Voda Brancoveanu, in 1711, Petru cel Mare, tarul Rusiei, a rupt pacea cu Turcia, apropiindu-se de Moldova, unde domnul Dimitrie Cantemir l-a asteptat ca aliat. Brancoveanu, prudent, si-a mobilizat ostenii la Urlati – Prahova, nu departe de Moldova vecina, gata sa se orienteze in functie de ce urma. Daca rusii invadau Valahia, se alia cu ei. Pe moment, insa, prefera o prudenta expectativa. Numai ca varul sau, spatarul Toma Cantacuzino, a fugit la tar, impreuna cu alti boieri si cu corpuri de oaste muntenesti. Degeaba i-a trimis Brancoveanu tarului inapoi cele 300 de pungi de aur primite de la el, expediind in aceeasi clipa proviziile necesare armatei turcesti. De aici i s-au tras mazilirea si apoi moartea cruda, impreuna cu toti ai lui.
Ca suntem in plina protopolitica e dovedit si de aceasta: politicienii de azi sunt incapabili sa invete din greselile trecutului.
Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babes-Bolyai
