Până să spun cum mi-am petrecut Ziua Naţională a Culturii, o să precizez unde: la Timişoara. Mă dusesem să văd spectacolul cu piesa „Iulius Caesar” care nu e de Eminescu, ci de Shakespeare, dar asta contează mai puţin, căci bardul de la Stratford a pălit în faţa celui de la Ipoteşti.
După ce au „dat” premiera de Shakespeare pe 14, actorii tot tineri şi nelinştiţi rămăseseră pentru că venise ordin de la Ministerul Culturii în care fără prea mari ocolişuri era scris negru pe alb că pe 15 ianuarie instituţiile de cultură sunt „obligate” (chiar aşa scria în înştiinţarea venită hăt de sus: „obligate”) să-l serbeze pe Eminescu. Astfel că, dacă-i ordin, cu plăcere. Pentru că era o sarcină prea ingrată pentru a fi dată în seama unui regizor nevinovat, directorul instituţiei, regizoarea Ada Lupu, a tras adânc aer în piept şi a pus în doar câteva zile (că ordinul venise şi cam în buza evenimentului) „un Eminescu”.
Eminescu să îi judece
Posedând simţul umorului, i-a „tras” spectacolului şi un motto care făcea în esenţă un mişto teribil de tovarăşii de la minister care au instituit această Cântare a Eminescului. Motto-ul e din Eminescu însuşi şi sună cam aşa: „De-oi urma să scriu în versuri/Teamă mi-e ca nu cumva/Famenii din ziua de-astăzi/ Să mă-nceap-a lăuda”. Asta spune clar şi la obiect cam ce ar gândi Eminescu despre Ziua Naţională a Culturii şi despre creatorii ei. De altfel, paternitatea acestui proiect este îndelung dezbătută mai, mai să fie nevoie de test ADN. Pe de o parte, academicianul Eugen Simion se laudă că e părintele acestei legi pe care atâta i-ar fi trebuit preşedintelui să nu o promulge că începeau marii realizatori de talk-show-uri să dea din Antene din dor de Eminescu, în timp ce, pe de altă parte, Victor Socaciu susţine că el a făcut această lege ghidat de spiritul Şefului său, mutat de curând mai aproape de Eminescu, fiind oarecum „vecini” de alee.
În sfârşit, pater semper incertus est dar, oricum, ar fi bine ca Ministerul să „dea” doar câte o bucăţică de Eminescu ca să ajungă la toată lumea. Revenind la sărbătoarea impusă a culturii, varianta de Banat, doamna regizoare, fiind mai feministă din fire, a decis să-i chinuie doar pe actorii teatrului ceea ce mie mi se pare foarte corect. Oricum, bărbaţii stau mai mult degeaba şi nu au treabă acasă. Mânată de un drăcuşor masochist, m-am dus şi eu la întâlnirea obligatorie cu poetul nepereche. (Ca să nu se supere pe mine domnul academician Eugen Simion care susţine că „denigratorii lui Eminescu sunt detestabili”, declar pe propria răspundere că nu am nimic personal cu poezia lui, ci doar cu o obligativitatea sărbătoririi ei).
„Luceafărul” rules
Încă de la intrarea în superba sală a Teatrului Naţional din Timişoara care poartă chiar numele lui Eminescu (ăştia chiar îşi merită sărbătoarea), am avut un sentiment de deja vu amar. Nu ştiu câte clase de elevi fuseseră aduse (cu forţa probabil) la spectacol având în frunte doamne diriginte care nu mai pridideau să-i liniştească. Voci în schimbare de puştani se auzeau hăhăind, iar primele poezii ale poetului naţional au fost bruiate de sunete de telefon mobil pe ritmuri de manele şi de comentarii de elevi ne-model. Ceea ce este impresionant totuşi e că toată foşgăiala aia de cinematograf de mall a încetat la un moment dat şi mulţimea de liceeni a ascultat în tăcere versuri cât nu auziseră în toţi anii de şcoală. Un moment de rumoare, mirare şi de chipuri stăpânite de certitutindea că „până aici ne-a fost” s-a petrecut când, după foarte frumoasa recitare a poemului „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie” (interpretat minunat de directorul adjunct al teatrului, actorul Ion Rizea, semn că e tare grea uneori meseria de manager,) s-a auzit imnul naţional.
Cei mai perspicace s-au ridicat iute în picioare, ceilalţi s-au luat după ei, dar nu îndeajuns de repede, motiv pentru care o dirigintă supărată de la balcon îi ameninţa deja în gura mare pe unii că le scade nota la purtare. În schimb, „Luceafărul” a fost primit cu strigăte de „bravo”, aplauze şi chiuituri ca la meciurile lui Poli, tinerii recunoscând că totuşi a meritat să-şi strice sâmbăta ca să audă poemul integral şi nu doar rezumatul. Astfel că, eu una mi-am luat anul acesta porţia de Eminescu şi am îndeplinit întocmai „indicăţiile preţioase” ale Ministerului Culturii care sună astfel: „Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional îi felicită pe toţi românii şi îi îndeamnă să marcheze fiecare, după posibilităţi, cu o floare, cu un vers, cu un gând, Ziua Culturii Naţionale”. Deci, „după posibilităţi”, s-a marcat.
