Expresia „excepţia franceză” se aplică nu numai la aspecte culinare, ci, de asemenea, la probleme sociale şi economice. Majoritatea francezilor de astăzi recunosc faptul că creşterea vârstei de pensionare este necesară pentru a asigura supravieţuirea sistemului de pensii. Cu toate acestea, conform tuturor sondajelor de opinie publică, aproape 70% din francezi îi susţin pe demonstranţii care ies în stradă pentru a bloca micile reforme introduse de guvernul preşedintelui Nicolas Sarkozy.
„Excepţia franceză” este un produs al îmbinării dintre o istorie politică şi intelectuală aparte şi o atitudine de respingere a elitelor care se află în prezent la putere. Spre exasperarea vecinilor lor europeni şi în faţa unui public global uluit, francezii îşi demonstrează din nou tradiţia lor bizară de a folosi mijloace revoluţionare pentru a exprima înclinaţii extrem de conservatoare.
Spre deosebire de predecesorii lor din mai 1968, manifestanţii de astăzi nu sunt în stradă pentru a apăra un viitor diferit şi mai bun. Ei sunt în stradă într-un număr semnificativ pentru a proteja statu-quo-ul şi pentru a-şi exprima nostalgia pentru trecut şi frica faţă de viitor. Şi totuşi, tipul de mişcare reacţionară/revoluţionară la care suntem martori – o reacţie împotriva consecinţelor inevitabile ale globalizării – rămâne inconfundabil specific francezilor. Mişcarea este condusă de raţionalitatea carteziană extremă, la limita absurdului, a unei ţări ai cărei cetăţeni continuă să-şi vadă statul în acelaşi mod în care adolescenţii îşi văd părinţii.
Într-adevăr, imaginea elevilor de liceu care îşi exprimă ostilitatea faţă de planul lui Sarkozy de a creşte cu puţin vârsta de pensionare este deosebit de revelatoare. Ei par să confirme „înţelepciunea” unei studente din China care a povestit recent pentru o revistă americană planul ei de viaţă: „Voi urma o universitate bună din SUA ca să îmi consolidez educaţia, apoi voi lucra în China şi o să devin bogată, iar la bătrâneţe mă voi retrage în Europa şi mă voi bucura de viaţă”. Dacă se va retrage în Franţa, ea poate trăi într-un loc ideal ca să se bucure de prezent, nu ca să îşi construiască un viitor. Protestatarii care se află astăzi în stradă ştiu că cerinţele lor – menţinerea privilegiilor pe care le au – sunt total nerealiste. Cu toate acestea, li se pare perfect legitim să continue. Şi ce dacă Franţa arată lumii ce înseamnă cu adevărat o „viaţă bună”? Această viaţă nu este determinată de ideea de a fi „o mare naţiune” cu o bombă nucleară şi un loc în Consiliul de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite, ci este legată de ideea de a fi o „naţiune fericită”, ai cărei cetăţeni să înţeleagă cum să trăiască bine şi să îşi dorească să se bucure de „o a doua viaţă” lungă după pensionare.
Franţa, în această lumină, devine, din nou, vârful de lance al unei noi Revoluţii Europene – o revoluţie bazată nu pe principiile „Liberté, Egalité, Fraternité”, ci pe principiul plăcerii. Astfel de francezi doresc să conducă europenii în încercarea lor de a deveni un muzeu de viaţă bună şi de a se concentra asupra turismului. Franţa trebuie să fie modelul unei alternative! Dar această viziune ironică asupra Franţei de astăzi este mult prea simplistă sau romantică şi nu înţelege combinaţia de teamă şi nemulţumire socială, care este acum vizibilă în vârtejul francez actual. În căutarea lor disperată de mulţumire, francezii exprimă o stare profundă de rău existenţial. Ei parcă se întreabă: „Dacă nu mai putem fi măreţi pentru că am fost preluaţi de către alţii, putem fi pur şi simplu fericiţi?”.
Dar rezistenţa lor la schimbare reflectă nu numai negarea într-o anumită măsură a realităţii. Aceasta reflectă, de asemenea, respingerea unui om care întrupează în ochii lor tot ceea ce resping. Într-adevăr, lipsa de popularitate a lui Sarkozy joacă un rol semnificativ în puterea continuă a opoziţiei antireformă. Cum poate un om care reprezintă „afacerile mari” sau care pur şi simplu pare a fi fascinat de bani să îndrăznească să le ceară să se sacrifice pentru Franţa? În zilele noastre, pasiunea franceză pentru egalitatea de şanse este mult mai mare decât pasiunea pentru libertate şi ameninţă astfel prosperitatea Franţei. Soarta celor care au început să lucreze la o vârstă foarte fragedă sau a femeilor care au întrerupt munca pentru a-şi creşte copiii este folosită ca un argument împotriva reformei. Dar acesta este doar un alibi care să le permită francezilor să pretindă că nu au nimic împotriva reformei în principiu, dar că reformele propuse sunt nedrepte.
Este dificil de prezis rezultatul. Bătălia de voinţe între Sarkozy şi stradă este încă deschisă. Dacă ar trebui să pariez, aş pune pariu că guvernul va sfârşi prin a câştiga această bătălie. Dar este puţin probabil ca Sarkozy să obţină beneficii politice pe termen lung din acest succes modest – tot va avea de dus o bătălie grea pentru a fi reales. Francezii nu au ales încă dacă să continue să apere lumea veche sau să înfrunte provocările unei lumi globalizate. Ezitarea lor este o sursă de confuzie pentru cei mai mulţi şi o sursă de admiraţie pentru câţiva. Cert este că pare mai uşor să explici comportamentul lor decât să îl înţelegi.
Copyright: Project Syndicate, 2010.
www.project-syndicate.org
