Una dintre problemele spinoase ale legii alegerii Senatului şi a Camerei Deputaților este cea a reprezentării parlamentare a cetățenilor români din afara țării. Până în 2008, când s-a introdus pseudo-votul uninominal, nu existau parlamentari care să reprezinte explicit aceşti cetățeni. Voturile din străinătate erau contabilizate în sectorul 1 al municipiului Bucureşti. Asta nu înseamnă că vreunul din deputații sau senatorii aleşi în Bucureşti putea fi considerat a fi reprezentantul Diasporei, pentru că numărul acestor deputați era calculat strict în funcție de numărul de locuitori ai municipiului.
Abia odată cu legea adoptată în 2008 au fost alocate pentru cetățenii români din afara țării, în mod explicit, 4 colegii de deputat şi 2 de senator – ca şi pentru cele mai mici județe din interiorul țării. Într-un fel, alocarea era generoasă, dacă ne referim la numărul voturilor care trimiteau un reprezentant în Parlament: în secțiile din străinătate au fost exprimate, în noiembrie 2008, 23,5 mii de voturi, în timp ce în cel mai mic județ din țară (Tulcea) am avut peste 68 de mii. Dacă avem în vedere principiul constituțional al egalității voturilor în sensul că un vot din străinătate trebuie să conteze cât unul din Tulcea, constatăm că, cel puțin până acum, alegătorii din „diaspora“ nu au fost nedreptățiți.
Odată cu adoptarea, în iulie, a noii legi a alegerilor parlamentare, prin care se revine la votul pe liste închise, a fost creată o circumscripție electorală separată pentru străinătate, alocându-i-se tot 2 senatori şi 4 deputați. Legea aceasta prevede că norma de reprezentare este de un deputat la 63.000 de locuitori şi un senator la 168.000 de locuitori.
Din diverse părți ale spectrului politic şi ale societății civile a fost criticată această alocare, pornindu-se de la ideea că există între două şi patru milioane de români care trăiesc în străinătate, deci ar avea dreptul la un număr de parlamentari cel puțin egal cu cel alocat municipiului Bucureşti, care are puțin peste două milioane de locuitori (13 senatori şi 29 de deputați). A fost sesizat şi Avocatul Poporului, care a promis că studiază problema şi, eventual, va sesiza Curtea Constituțională, dar evident că nu o va face, după cum nu a făcut-o nici în cazul diverselor ordonanțe de urgență neconstituționale. (A se vedea celebra OUG 55/2014, de legalizare a traseismului.)
Mai întâi trebuie spus că raportarea la TOȚI românii care trăiesc în străinătate este eronată. Asta pentru că o parte din aceştia ar avea domiciliul legal în străinătate (menționat ca atare în paşaport) şi alta – cea mai mare – l-ar avea în țară, în străinătate având doar reşedința (aşa cum un student din Piteşti care studiază în Bucureşti are domiciliul în Argeş şi reşedința în Bucureşti). Conform legii, reprezentarea în Legislativ a cetățenilor se referă la domiciliul acestora. E normal să fie aşa, pentru că acolo unde avem domiciliul plătim impozite şi taxe locale şi, până la urmă, acolo ne petrecem cea mai mare parte a vieții. De altfel, atunci când defineşte norma de reprezentare, legea spune explicit: „numărul locuitorilor care se iau în calcul este conform populației după domiciliu“. Aşadar, atât studentul din Piteşti care studiază la Bucureşti, cât şi zidarul din Muscel care munceşte în Italia sunt reprezentați de către parlamentarii de Argeş. Trebuie să remarcăm că „locuitor“ este un termen imprecis, mai ales dacă ne gândim că nu toți locuitorii unui teritoriu sunt şi cetățeni ai țării respective.
Dacă ar fi să aplicăm norma de reprezentare circumscripției electorale pentru cetățenii români cu domiciliul în afara țării, ar trebui să ştim câți cetățeni români au domiciliul în străinătate. Or, această evidență nu o are nicio instituție română – şi nici nu are cum să o aibă, după cum s-a văzut cu ocazia referendumului de demitere din 2012. O posibilă soluție ar putea să vină odată cu înființarea Registrului electoral pentru cetățenii români din străinătate, registru prevăzut prin legea adoptată în iulie. Numai că acest registru va conține, în cel mai bun caz, toți cetățenii din străinătate cu drept de vot, ceea ce e cu totul altceva decât toți „locuitorii“ (diferența principală provenind din situația copiilor). De fapt, nu va conține decât o parte din aceştia – pe cei care vor fi îndeplinit formalitățile de înscriere în intervalul legal, adică din aprilie până la începutul lunii septembrie.
Toate aceste observații ne conduc către concluzia că nu putem să avem o măsură corectă a numărului de parlamentari care să reprezinte cetățenii români cu domiciliul în străinătate. Cel puțin atâta timp cât, deşi în tot cuprinsul legilor electorale se face referire la numărul alegătorilor înscrişi în liste, norma de reprezentare este definită prin raportare la numărul de locuitori, un termen ambiguu. În lipsa unei soluții temeinice, asimilarea „diasporei“ cu un județ şi alocarea numărului corespunzător de parlamentari pare o rezolvare rezonabilă.
Mircea Kivu este sociolog
