La noi, în Călăraşi, e astăzi zi de doliu. Circulaţia e oprită de către poliţia subordonată primarului (deh, descentralizarea), drapelele sunt în bernă şi nu m-ar mira să plouă. A murit regele mezelurilor Aldis, cu o avere de 28 milioane euro, potrivit topului „Forbes 500 miliardari” (probabil în lei vechi). Alături de Doru Ioan Tărăcilă şi Marian Miluţ, decedatul era o figură de mare inspiraţie pentru oraşul Călăraşi, un self-made man cu ranch şi şalupă, fabrică şi Jeep.
La înmormântarea lui erau anunţaţi Ion Ţiriac şi Vasile Blaga, ca şi o fanfară de la Bucureşti care îl va petrece la locul de veci, lângă eroii sovietici care au eliberat Călăraşii în 1945 (nu se ştie de cine). Angajaţii fabricii de mezeluri s-au prezentat în tricouri imprimate peste noapte cu chipul ilustrului decedat. Din interviurile date tabloidelor şi revistelor de afaceri, acesta se prezenta ca un cowboy adevărat, bărbat solid şi „iubitor de adrenalină”. Probabil, dragostea faţă de aceasta din urmă l-a făcut să mâne prea repede şalupa Banana Sea Doo cu motor de 215 cai-putere drept spre digul de pământ de care s-a şi lovit, că nu cred că datoria de vreun milion de euro la stat e motivul. Acest Gatsby autohton voia poate să îi arate ce bărbat este celei de-a treia neveste şi, totodată, fosta sa menajeră, care avea ghinionul să îl însoţească. Fiul său natural, în altă barcă de mare putere, a ajuns primul la locul accidentului. El se va confrunta în tribunale pentru averea defunctului, care a murit fără testament, cu alte personaje de telenovelă, fiica înfiată, soţul ei şi alţii asemenea.
Milionarul din Călăraşi, a cărui nevastă i-a supravieţuit ca prin minune, nu e singurul bogat care a provocat un accident acvatic. În urmă cu câţiva ani, Radu Mazăre şi fratele său, amândoi posesori de şalupe, au reuşit să o scape între bărci pe prietena celui din urmă, care a fost rău tăiată de elice. În mod evident, banii la români nu vin însoţiţi de abilitatea de a-i cheltui fără pericol pentru sine şi alţii. Mai simplu spus, ca să cheltuieşti banii în mod inteligent şi estetic îţi trebuie altă educaţie decât ca să faci bani într-un loc precum Călăraşi sau Constanţa. Unii dintre colegii mei de la Harvard proveneau din familii foarte bogate. Evident, ştiau sailing şi te învăţau dacă petreceai weekendul cu ei pe barca lor, tot aşa cum ştiau alpinism, rafting, diving, călărit, ştiau să dea primul ajutor cuiva şi să se îmbrace ca să nu iasă în evidenţă.
Ghicesc foarte greu azi la Berlin care dintre studenţii mei are bani, dat fiind că gusturile în materie de vestimentaţie sunt identice, toţi se înghesuie să stea în Kreutzberg, cartierul boem, şi nimeni nu vine la şcoală decât cu bicicleta, oricâte decapotabile ar avea părinţii. La London School of Economics însă, am primit un raport de la o fostă studentă de-a mea care spune că şcoala e plină de copiii noilor îmbogăţiţi din România, pe care îi vezi de la distanţă, pentru că numai ei „au pantofi cu vârfuri ascuţite”. Studenta mea e cu o bursă. Lor însă le plătesc părinţii, pentru că milionarii cu şalupe şi Jeep au înţeles între timp valoarea educaţiei şi firmele lor vor fi conduse peste câţiva ani de copii cu degree-uri de la Princeton sau LSE. Aceştia sunt singurii care se întorc, pentru că au ce moşteni: ferma, fabrica, şalupa, echipa proprietate de fotbal îi aşteaptă.
Disproporţia dintre avere şi cultură e o caracteristică a timpurilor de tranziţie. Aş da din umeri şi aş spune că va trece aşa cum a venit, dacă nu aş vedea că în procesul de trecere unele lucruri dispar iremediabil. Presa cotidiană, de exemplu, dispare sub 50.000 de copii pe săptămână. Cea săptămânală a murit de mult, minus câteva reviste ca „Dilema Veche” sau „22″, care fac eforturi în a orienta gusturile, dar sunt prea puţin citite şi depind de subvenţiile a tot felul de persoane. Mediile publice, minus Jurnalul TVR, sunt de toată jalea: la TVR Cultural s-a întors Radu George Serafim, despre care Alex Ştefănescu raportase cu ani în urmă că a fost turnător, iar radiourile publice cultural şi muzical abundă de preoţi legionaroizi şi crainici semidocţi, când nu vin cu propriii lor turnători favoriţi, gen Bălăceanu-Stolnici.
Revistele lunare tabloidizează şi trecutul, sunt cristoizate până la mahalagizare. Vă dau doar un citat recent din Cristoiu, apărut sub titlul „Enescu se-nsoară”: „Deşi se ţinea – vorba ţaţei Aglaia din Ferentari – cu George Enescu, Maruca (Cantacuzino – n.a.) nu se mărită cu el. Se combină cu Nae Ionescu. Relaţia durează şapte ani, deşi filosoful, veritabil armăsar în lumea înaltă a Bucureştilor, era mai tânăr cu 11 ani decât ea. George Enescu ştie c-o împarte pe distinsa cu un alt bărbat, intelectual-vedetă, ca şi el”.
Cam asta e lumina la care se formează noua elită. Încă nu ar fi nimic, pentru că cititul ziarelor e voluntar, dacă ar exista nişte stâlpi ai bunei-cuviinţe, Biserica şi şcoala. Ţi-ai găsit însă! Biserica lipseşte cu desăvârşire sau furnizează sfaturi de-ale părintelui Cleopa, pe care amărâtul de preot semialfabetizat de la Tanacu îl citise ca pe Evanghelie la sfaturile despre exorcism şi le punea literalmente în practică. Şcoala e nulă, în afară de situaţiile în care elevii au bafta să dea peste profesori care din iniţiativa lor îi învaţă cel mai important lucru în viaţă, cum să trăieşti, asta în timpul cât nu sunt ocupaţi de o programă stupidă.
Am văzut că unii deştepţi au încercat să îmi explice că subiectele de bacalaureat sunt bune pentru că noi clădim o şcoală românească. Faptul elementar că educaţia bună este universală nu a ajuns până la ei. Unul dintre cele mai profunde capitole din cartea lui Alexis de Tocqueville „Democraţia în America” este cel în care autorul explică legătura dintre educaţia greacă şi latină pe care o primeau copiii americani în şcoli pe la 1840 şi succesul lor în viaţa capitalistă. Aşa s-a făcut prima civilizaţie a lumii. Şi azi în SUA cele mai bune şcoli sunt cele unde copiii citesc Tucidide, iar în timpul liber merg cu profesorii în Alaska şi dorm pe pământ gol.
Când eram la SNSPA, luam studenţii cu mine la Scorniceşti şi Nucşoara, la Berlin mă duc cu clasa mea de dezvoltare la marele Muzeu al Civilizaţiilor de la Dahlem, că nu scrie nicăieri că, dacă studiezi politici publice, trebuie să ştii doar statistică, dimpotrivă. Dacă însă ai un tată care citeşte doar ştiri sportive (în cazul fericit în care citeşte ceva), o mamă care îşi ia modelele de succes din Q Magazine (mare rugăminte: nu mă mai spamaţi cu texte din această publicaţie, sunt convinsă că e genială, dar nu e pentru mine), nişte profesori care de-abia fac faţă să te pregătească pentru teze şi în timpul liber lucrează altceva ca să se întreţină, vei ajunge la paginile de Internet Cancan sau Click, cu peste un milion de vizite săptămânal.
Şi dacă ai învăţat pasabil ceva engleză, ceva computer şi ai şi ceva relaţii, vei îngroşa rândul de Jeep-uri de pe DN1, cu bărbaţi băutori de bere la volan şi fetele lor care îşi fac unghiile la barieră, vei vedea muntele din maşină sau telegondolă şi vei posta poze cu ursul pe reţeaua de socializare pe care o împarţi cu alţii ca tine. Cu încă cinci ani de muncă, îţi poţi încropi propria casă la munte cu barbecue în curte şi ai devenit elita unei ţări în care de la sala de naştere la înmormântare plăteşti bacşişuri şi îţi faci drum prin relaţii, într-un univers populat de candele de plastic şi produse de lux pentru categoria inculţi (scrie pe ele produse de lux dacă vă întrebaţi cum le recunoaşteţi), şi nu vei observa că în jurul tău se face praf ce a mai rămas din ţara autentică, de la Piaţa Matache la un Maramureş pe care poze de pe Criticatac îl arată kitschizat de noi vile roz şi violet.
Îi dau dreptate lui Claude Karnoouh, antropolog francez şi mare iubitor al României, când ajunge să scrie: „Cine îndrăzneşte deci să vorbească despre România ca despre o ţară civilizată astăzi? (…) Sub regimul comunist, România avea odinioară, pentru antropologi, farmecul ţărilor arhaice în curs de dezvoltare (cu toate limitele şi defectele ei numeroase); acum, că arhaismul a fost ucis de capitalismul sălbatic cu mult mai repede decât a reuşit-o industrializarea comunistă, nu mai rămâne decât sălbăticia unei postmodernităţi neofeudale şi nepotiste, fără lege, nici credinţă…”.
Dar asta nu înseamnă că nu se poate duce şi în România o viaţă de bun-gust. Pentru că asta e marea veche descoperire pe care o bună educaţie ar fi trebuit să o dea copiilor noştri, că o viaţă bună este totodată morală şi estetică. În timp ce oraşul Călăraşi e oficial închis pentru a-l înmormânta pe regele mezelurilor şi se taie panglici în toată România kitsch, există o minoritate de oameni la noi care încearcă să trăiască altfel, fie că se retrag în tabere de studiu la munte, pe unde şi-au recuperat unii casele strămoşeşti ca să studieze clasicii, fie că merg la Festivalul Fânului de la Roşia Montană ca să se deosebească de căutătorii de aur. Unde aş merge şi eu weekendul ăsta, dacă munca nu m-ar duce trei zile în Coreea, din care două pe drum.
Alina Mungiu-Pippidi este preşedinte SAR şi profesor de politici publice la Hertie School of Governance din Berlin
