Ma uit, in drum spre baie, cu coada ochiului la TV. E Jackie Chan acolo, aplecat peste microfon, la o festivitate, spunand o propozitie scurta: "Now it’s the time to give back!" – "A sosit timpul sa dau inapoi!". Nu este vorba despre vreo revansa sau razbunare, cum nu este nici unul dintre filmele artistice care i-au adus faima prin coregrafia luptelor spectaculare in maniera orientala, cu miscari inspirate deopotriva de Chaplin si Fred Astaire. Omul se afla la un eveniment caritabil si se refera la recunostinta. A primit mult, a ajuns pe culmea succesului, cladit pe visele fiecarui baietel, ale oricarui adolescent sau ale omului amarat, care, cautandu-se prin buzunare, ajungand la fundul lor, si-a cumparat un bilet si a intrat pentru doua ore intr-un cinematograf, sa se decupleze de la apasarea zilei, sa gaseasca putina bucurie, poate chiar speranta. Fiindca in filmele lui Jackie eroul invinge raul, cel mai adesea, cu mainile goale si cu zambetul lui de naiv intiparit pe figura. Dar uite ca vedeta nu a uitat de unde ii vin gloria si averea. El stie intuitiv sau cu deplina luciditate ceea ce economistul Ludwig von Mises spunea in deschiderea unei conferinte publice, facand distinctia intre un rege din nastere si regele cafelei. In timp ce primul depinde de actul aparitiei lui in lume, in familia potrivita, celalalt depinde de calitatea cafelei si de volumul vanzarilor. Primul va ramane rege chiar si detronat. Dar al doilea poate fi azi pe culmile prosperitatii si rasfatului, pentru ca maine sa fie detronat de concurenta unui produs mai seducator din acelasi domeniu, de o criza economica sau, pur si simplu, de mofturile si rasfaturile publicului consumator. Jackie Chan a inteles cum sta treaba, imi spun traversand camera, si iata ca isi exprima recunostinta nu doar printr-o formula retorica si o reverenta, ci facand opere de binefacere, donatii, sponsorizand, poate, cercetarea in domenii de maxim interes (tratarea SIDA, a cancerului, a maladiei Alzheimer).
Nu este, de altfel, singurul care face asta. Auzi zilnic despre actorii si vedetele muzicale din lumea stralucirii si a tehnologiei de ultima ora implicati in asemenea initiative. In anumite ocazii – cand se aduna, de pilda, faimosul G8 –, cate un artist cu initiativa organizeaza in proximitate un megaconcert cu invitati de seama, dedicandu-l cauzei generoase, enorme, a eradicarii saraciei de pe glob. si, de cele mai multe ori, la asemenea evenimente vin si lideri ai lumii politice, mari figuri ale momentului, dand un semn de adeziune la cauza respectiva.
Observand o asemenea conduita – chiar si la oameni de talent fara prea multa pregatire scolara, propulsati acolo unde au ajuns doar prin talent si munca personala –, nu ai cum sa nu fii frapat de egoismul institutiilor si al insilor cu mare vizibilitate din Romania. Nu discut aici de prezentele indecente de pe ecrane, fiindca acolo expunerea lenjeriei intime a micilor vedete de cartier are rolul de a aduce rating, deci de a creste faima unei emisiuni, gloria unei televiziuni, nicidecum de a darui ceva din ceea ce s-a primit.
Ajungi insa sa te intrebi cum de nu apar, legat de politicienii nostri, si zvonuri despre generozitatea si recunostinta lor. Sa fie intamplator ca doua femei de mare succes sunt anchetate – parlamentar, juridic, dupa caz – pentru dizolvarea bizara a unor mari sume de bani in activitati modeste sau inutile ale institutiilor pe care le conduc? E un simplu rezultat al hazardului ca fratele presedintelui tarii este adus in discutie in legatura cu afacerile cu armament? S-a intamplat printr-o exceptie de la regula ca fostul sef al retelei nationale de cai ferate si-a construit o avere in mod inexplicabil, fugind de urgenta peste Ocean, ca sa o cheltuie si sa o fereasca de ochii nostri? Ce dau acesti oameni celor care i-au adus in situatia de a fi in avanscena actualitatii, beneficiind de vizibilitate maxima la nivelul tarii?
E cu atat mai flagrant ca nu se gandesc decat la ei si la ai lor cu cat oamenii din proximitate, fara a beneficia de privilegii similare, se intampla sa dea. Chiar ieri imi spunea cineva de un ins care, satul sa inconjoare garla din fata casei vreo 6 km pentru a reveni la domiciliu, si-a construit pe bani proprii podul pe care primaria il amana de ani si ani. si barbatul care imi povestea asta facea o simpla introducere la o idee personala. Iubind excursiile prin munti, a ajuns intr-una din zile pe un plai montan mai izolat, in preajma unui mic monument dedicat memoriei lui Avram Iancu, rasturnat intr-o rana. A decis sa mearga cu prietenii si sa il inalte pe locul lui firesc, spre a nu simti si altii rusinea care ii invadase lui obrajii atunci cand constatase ca nimeni nu mai da doi bani pe acel loc al memoriei. Omul nu e nicidecum un nationalist. Dar nici nu trece cu nepasare pe langa oameni si locuri, poate din pricina meseriei (este medic).
Daca oamenii din proximitatea noastra fac asa ceva – fiindca in tara asta nu toti furam cabluri electrice si nu toti gaurim conducte spre a fura pacura –, ma intreb ce dau inapoi societatii oamenii din Topul 300 al revistei Capital. Ce da un om, care zice ca face comert cu arme in numele Romaniei, romanilor concreti de alaturi?
