A fost nevoie de aproape doi ani de la prăbuşirea Lehman Brothers şi mai mult de trei ani de la începutul recesiunii globale – adusă de nelegiuirile din sectorul financiar – pentru ca Statele Unite şi Europa să înceapă, în cele din urmă, reforma regulamentului financiar.
Poate că ar trebui să sărbătorim victoriile de reglementare din Europa şi Statele Unite. La urma urmei, există un acord aproape universal în ceea ce priveşte faptul că criza cu care lumea se confruntă astăzi – şi cu care se va confrunta, probabil, mai mulţi ani – este un rezultat al exceselor mişcării de dereglementare începută de Margaret Thatcher şi Ronald Reagan acum 30 de ani. Pieţele fără restricţii nu sunt nici eficiente, nici stabile. Dar lupta (şi chiar victoria) a lăsat un gust amar. Cei mai mulţi dintre cei responsabili – fie Rezerva Federală a SUA (Fed), Trezoreria Statelor Unite, Banca Angliei şi Autoritatea Serviciilor Financiare, Comisia Europeană şi Banca Centrală Europeană, fie băncile individuale – nu şi-au asumat eşecurile. Băncile care au distrus economia mondială s-au opus măsurilor care trebuiau aplicate urgent. Mai grav, ele au primit sprijin chiar din partea Fed, care ar fi fost de aşteptat să adopte o poziţie mai prudentă, dată fiind amploarea propriilor greşeli din trecut şi faptul evident că aceasta reflectă interesele băncilor pe care se presupunea că le reglementează.
Acest lucru este important nu doar ca o chestiune de istorie şi responsabilitate: multe decizii sunt lăsate la latitudinea autorităţilor de reglementare. Astfel, rămâne deschisă întrebarea: putem avea încredere în aceste autorităţi? Pentru mine, răspunsul este un „nu” lipsit de ambiguitate, ceea ce impune necesitatea unei delimitări mai clare a cadrului de reglementare. Abordarea comună – de delegare a responsabilităţii autorităţilor de reglementare de a stabili detaliile – nu este suficientă. Apare astfel o altă întrebare: în cine putem avea încredere? În probleme economice complexe, încrederea a fost învestită în bancheri (la urma urmei, dacă fac atât de mulţi bani, ştiu ei ceva în mod evident!) şi în reglementatori, care de multe ori (dar nu întotdeauna) veneau din pieţe. Dar evenimentele din ultimii ani au arătat că bancherii pot face milioane de dolari chiar dacă subminează economia şi impun pierderi masive propriilor firme.
Istoria a arătat, de asemenea, că bancherii pot fi contestaţi din punct de vedere etic. O instanţă de judecată va decide dacă comportamentul Goldman Sachs – care a pariat împotriva propriilor produse – a fost ilegal sau nu. Dar instanţa opiniei publice a dat deja verdictul cu privire la problema mult mai relevantă privind etica acestui comportament. Faptul că CEO-ul Goldman credea că realizează „lucrarea lui Dumnezeu”, în timp ce firma sa vindea puţine dintre produsele pe care le-a creat, sau atunci când răspândea zvonuri injurioase despre o ţară în care era „consilier” sugerează un univers paralel, cu moravuri şi valori diferite. Ca întotdeauna, „diavolul este în detalii”, iar grupurile de lobby din sectorul financiar au muncit din greu pentru a vă asigura că detaliile privind noile reglementări sunt în beneficiul angajatorilor. Prin urmare, va dura probabil o lungă perioadă de timp înainte de a putea evalua succesul, indiferent ce lege va pune în practică Congresul SUA.
Dar criteriile de judecată sunt clare: noua lege trebuie să reducă practicile care pun în pericol întreaga economie globală şi să reorienteze sistemul financiar faţă de sarcinile sale corespunzătoare – gestionarea riscurilor, alocarea de capital, oferta de credit (în special pentru întreprinderile mici şi mijlocii) şi un mod eficient de funcţionare a sistemului de plăţi. Ar trebui să sărbătorim succesele probabile: va fi stabilită o formă de comision de siguranţă pentru produsele financiare, tranzacţionarea derivată va fi transferată la casele de schimb valutar şi cele de compensare din umbra de nepătruns a unei pieţe „controlatoare”, iar unele dintre cele mai proaste practici de ipotecare vor fi restricţionate. Mai mult decât atât, se pare că taxele exorbitante percepute pentru fiecare tranzacţie de debit – un fel de impozit care nu are un scop public, doar pe cel de a umple cuferele băncilor – vor fi reduse.
Dar eşecurile probabile trebuie în mod egal luate în considerare: problema băncilor „prea mari ca să dea faliment” este mai gravă decât înainte de criză. Creşterea autorităţii rezoluţiilor va ajuta într-o mică măsură: în timpul ultimei crize, guvernul american a „clipit”, nu a reuşit să-şi utilizeze puterea şi a eliberat inutil pe cauţiune acţionarii şi deţinătorii de obligaţiuni, din cauza temerii că o altă măsură ar duce la o traumă economică. Atât timp cât există bănci care sunt prea mari pentru a da faliment, guvernul, cel mai probabil, va „clipi” din nou. Nu este o surpriză faptul că marile bănci au reuşit să oprească câteva reforme esenţiale; ceea ce a fost o surpriză a fost o prevedere din proiectul de lege al Senatului SUA care le-a interzis persoanelor asigurate de guvern subscrierea la tranzacţiile derivate riscante. Subscrierea asigurată de guvern distorsionează piaţa, oferind marilor bănci un avantaj competitiv, nu neapărat pentru că sunt mai eficiente, ci pentru că sunt „prea mari pentru a eşua”. Apărarea marilor bănci de către Fed – în condiţiile în care este important pentru debitori să poată specula riscurile lor – arată măsura în care Rezerva Federală este manipulată. Legislaţia nu a avut ca scop interzicerea instrumentelor derivate, ci doar eliminarea garanţiilor guvernamentale implicite, subven-ţionate de contribuabili (vă amintiţi cele 180 miliarde dolari pentru salvarea AIG?), care nu sunt produse secundare inevitabile ale creditării.
Există multe modalităţi de reducere a exceselor marilor bănci. O versiune puternică a aşa-numitei Legi Volcker (concepută pentru a forţa băncile asigurate de guvern să revină la misiunea lor de bază, de creditare) ar putea să funcţioneze. Dar un guvern american neglijent ar putea lăsa lucrurile aşa cum sunt. Dispoziţia Senatului asupra proiectului de lege privind instrumentele derivate este un test de turnesol bun: Administraţia Obama şi Rezerva Federală, opunându-se acestor restricţii, s-au aliniat, în mod clar, de partea cealaltă a marilor bănci. În cazul în care restricţiile efective asupra afacerilor derivate ale băncilor asigurate de guvern (indiferent dacă chiar sunt asigurate de guvern sau sunt asigurate în mod eficient deoarece sunt prea mari pentru a da faliment) vor apărea în versiunea finală a proiectului de lege, într-adevăr interesul general ar putea prevala în faţa intereselor speciale, iar forţele democratice ar învinge lobby-iştii cu bani.
Dar dacă, aşa cum prezic analiştii, aceste restricţii sunt eliminate, aceasta va fi o zi tristă pentru democraţie şi pentru viitorul unei reforme financiare semnificative.
www.project-syndicate.org
