In Evul Mediu occidental razboiul privat era solutia diferendelor intre doua clanuri rivale. Razboiul privat nu se putea desfasura insa pe perioada razboaielor regale. Dar intre doua confruntari regale seniorii si cavalerii lor isi indreptau furia, reglementata oarecum prin proceduri interne, asupra adversarilor. Medievistii disting intre doua tipuri de razboaie private: vendeta, permisa oricui, ca reactie la un omor, ca urmare a unei raniri grave sau din motive de onoare, si feda cavalerilor, permisa doar nobililor, care puteau folosi orice pretext pentru a ataca domeniul si castelul adversarilor. Puternic personalizat, PSD pare, mai mult decat alte partide, un bun teren pentru experimentarea razboaielor private partizane. Regimul feudal pe care il practica in organizarea fiefurilor judetene, sistemul loialitatilor vasalice pe care l-a dezvaluit lista de sustinere a deputatilor socialisti pentru mentinerea lui Nastase la presedintia Camerei, dar si votul in privinta perchezitiei dau seama de dominatia clanurilor in partid. Razboaiele devin inevitabile, iar ultimul, desfasurat in spatele usilor inchise, a avut forma unei executii clanice, caci liderii fiefurilor, sefii filialelor PSD, au dat lovitura de gratie fostului lor suzeran. De fapt, retragerea increderii politice de care dispunea Adrian Nastase si fortarea demisiei sale au avut mai mult aspectul unui turnir. Spre deosebire de un razboi, turnirul era un simulacru de razboi, cu confruntari reale si mortale, dar fara victime colaterale. Or, tocmai aceste victime ii ingrijorau pe liderii PSD, care au preferat ca vendeta sa evolueze spre un turnir bine regizat, in a carui capcana Nastase a cazut.
Incearca PSD sa iasa din feudalismul organizational, reciclandu-si feudalii? Despartirea de Nastase este mult mai dificila decat pare, caci fostul prim-ministru si-a pus amprenta asupra organizatiei. Iar disparitia sa nu va putea schimba nici cultura organizationala, nici haosul ideologic. Decizia de a-l sacrifica pe Nastase in numele interesului de partid, desi logica, are ceva sinucigas. Luptele vor continua pentru a-i indeparta pe toti sustinatorii sai. Congresul extraordinar, pe care Nastase il pregatea pentru a forta debarcarea actualei conduceri, ramane inca posibil. Iar dezvoltarile interne sunt imprevizibile. Acordul celor 36 de sefi de filiale in privinta debarcarii lui Nastase nu este si semnul unei viziuni comune. Criza de identitate ramane. Victoria de etapa a lui Mircea Geoana a presupus o serie de compromisuri, de la alianta cu Ion Iliescu la acceptarea lui Marian Vanghelie. Nici Iliescu nu poate fi semnul reinnoirii organizationale si doctrinare, nici Vanghelie nu poate reprezenta noua viziune etica a PSD.
Caracterul oarecum improvizat al ofensivei anti-Nastase nu a schimbat esential datele problemei. Fara o viziune programatica si o identitate organizationala si doctrinara, PSD nu poate iesi din era Nastase. Aspectul de vendeta al confruntarii de la Otopeni nu sugereaza existenta vreunui plan pe termen mediu sau lung. Ca a fost, cel putin pentru unii, ocazia unei vendete au afirmat, involuntar, si Vanghelie, dar si Geoana, pentru ca Dan Tudorache, liderul filialei PSD din sectorul 1, sa o exprime clar dupa votul impotriva lui Nastase din organizatia sa. Recursul la onoare indicat in declaratiile lui Geoana, acuza privind refuzul colaborarii solidare cu membrii vechi ai partidului la Vanghelie, obsesiva fixatie a lui Tudorache asupra dosarelor de santaj ale lui Nastase dezvaluie un razboi privat pentru fiefuri si nu o confruntare de idei intr-un partid socialist din secolul al XXI-lea.
PSD incerca sa controleze criza interna. Si daca feudalismul de partid nu poate fi rasturnat peste noapte, reforma organizatiei nu poate fi amanata fara ca efectele electorale sa fie dezastruoase. De aceea executia politica a lui Nastase nu afecteaza elementele structurale, ci ramane un exercitiu superficial. Pentru a depasi momentul, PSD trebuie sa aleaga intre medieval si modern.
