Cel puțin un lucru e clar în Siria: nu există o soluție bună. Nu a mai existat o soluție bună încă de la vinerea neagră din august 2013, când mașina de război a președintelui sirian Bashar al-Assad, folosind arme chimice, a trecut “linia roșie” care, după cum avertizase președintele SUA, Barack Obama, ar fi determinat un răspuns militar american. Opoziția moderată era încă în picioare, iar Statul Islamic nu apăruse din întuneric. Totuși, după o șocantă piruetă de ultim minut, Obama a refuzat să mai intervină.
Acea greșeală nu poate fi reparată. Dar în nenorocirea de soluții proaste care se oferă Siriei, unele sunt mai rele decât altele. Și cea concepută de președintele rus Vladimir Putin este, probabil, cea mai infernală dintre toate.
Loviturile aeriene rusești s-au concentrat pe ținte din jurul orașelor Idlib, Homs și Hama, arii unde, potrivit observatorilor independenți a celor care îi supraveghează pe jihadiști și altor grupuri care cercetează înregistrările video pe care le postează online chiar autoritățile ruse, nu există baze ale Statului Islamic. Asta înseamnă că obiectivul principal al atacurilor rusești este de a slăbi întreaga opoziție, inclusiv opoziția democrată, care luptă cu regimul Assad.
Scopul intervenției rusești nu este, prin urmare, să contribuie la “lupta împotriva terorismului”, așa cum susțin propagandiștii Kremlinului, ci de a reinstaura controlul politic, cu orice costuri, al regimului din cauza căruia s-a răspândit terorismul în primul rând. Mai exact, ținta Rusiei este de a salva (după o lungă perioadă de sprijin cu armament) o dictatură pe care autoritățile americane și franceze o descriu ca fiind responsabilă pentru mai mult de 250.000 de morți din 2011. Atitudinea regimului este, fără îndoială, alimentată de dezvoltarea înspăimântătoare a Statului Islamic, care îi oferă lui Assad un atu în solicitarea sa pentru susținere internațională, iar Rusiei un pretext perfect.
Unii ar putea susține că trecutul este trecut și că, în lumina dezastrului general din Siria, intervenția Rusiei va avea măcar avantajul de a opri căderea liberă a acestei țări. Dar prima consecință a ofensivei lui Putin – care folosește metode testate în cele două războaie cecene ce nu sunt grevate de povara, să spunem blând, precauțiilor observate la forțele armate occidentale – va fi că va duce la creșterea, și nu la reducerea numărului de victime în rândul civililor.
Lumea a fost pe drept îngrozită de recenta gafă a Americii, care a bombardat spitalul Medicilor fără Frontiere din Kunduz, Afganistan. Dar câte Kunduze siriene vor rezulta din atacurile rusești, dacă Kremlinul continuă să folosească în principal bombe neghidate în locul unora ghidate? (Acesta este doar un exemplu al tacticilor Rusiei, dar unul care spune multe despre modul cum intenționează Putin să conducă cea mai recentă adventură a sa în exterior.)
Și poate cineva crede, chiar și în treacăt, că intervenția Rusiei va slăbi mai degrabă decât să agraveze criza refugiaților sirieni? Metodele lui Putin forțează zeci de mii de civili să fugă din calea atacurilor aeriene neselective ce eliberează locul pentru diviziile regimului care în ultimele luni arătaseră semne de oboseală și care distrug și ultima speranță de creare a unor zone de securitate eficiente în nordul Iordaniei și sudul Turciei.
Acum, chiar și ultimele centre de rezistență ale oponenților regimului vor lua drumurile Europei. Nu vor apărea pe drumurile Rusiei, atenție: spre deosebire de Germania sau Franța, Putin nu va ezita, în timp ce-i terorizează pe refugiații de mâine, să le închidă ușa în nas. Iar Putin nici măcar nu-și ascunde intențiile din Siria. O știre transmisă de media rusească, dar nebăgată în seamă, în mod curios, în Occident este aceea conform căreia crucișătorul Moskva, cu rachetele sale antiaeriene, a fost trimis către Latakia.
Dar Statul Islamic nu deține, fără ca cineva în afară de Putin să știe, o flotă aeriană care să trebuiască a fi neutralizată. Mai degrabă Kremlinul va vedea în mod evident ca o țintă legitimă orice avion ce ar putea trece peste teritoriul care ar ajunge să fie considerat sub controlul său. Și, deoarece oricare dintre aceste avioane ar zbura, obligatoriu, sub steagul Statelor Unite, al Marii Britanii, Franței, Turciei sau oricărui alt membru al coaliției care luptă cu Statul Islamic, nu este greu de prevăzut cum ar putea duce implicarea Rusiei la o escaladare internațională a războiului civil din Siria.
Din fericire, încă nu am ajuns acolo. Dar să nu ne prefacem că operațiunile militare rusești, care până în acest moment au avut ca scop doar oferirea unei supremații Rusiei asupra spațiului aerian sirian și protejarea intereselor sale la sol, contribuie la eforturile de a învinge Statul Islamic.
Putin nu este doar un pompier care stârnește incendii. El este și un imperialist de școală veche. Operațiunea sa în Siria este parțial gândită să abată atenția de la dezmembrarea Ucrainei. Și amenințările sale prost voalate împotriva statelor baltice, Poloniei, Finlandei și, acum, Turciei – ale cărui relații cu NATO și spațiu aerian au fost testate de avioanele rusești – scot la iveală o strategie a agresiunii, care are ca scop final slăbirea Europei.
Europenii trebuie să înțeleagă conceptul lui Putin până nu este prea târziu. În Franța, cântecul de sirenă al reconcilierii devine un strigăt care unește de la Frontul Național de extremă dreapta până la elementele de extremă stânga și se aude la un număr tot mai mare de politicieni de toate culorile din mainstream. O rețea de legături invizibile a dus la crearea a ceea ce poate fi numit “Partidul lui Putin” în Europa.
Dacă Partidul lui Putin ar fi fost atrăgător doar pentru obișnuiții demagogi europeni populiști, de la Nigel Farage în Marea Britanie până la Viktor Orban în Ungaria, și tot ar fi rău. Dar când până și lideri care în mod normal sunt considerați oameni de stat responsabili, precum prim-ministrul italian Matteo Renzi, încep să justifice acțiunile lui Putin, Europa riscă să sfărâme însăși securitatea pe care și-a clădit prosperitatea.
Bernard-Henri Lévy este unul dintre fondatorii mișcării “Nouveaux Philosophes” (Noii filosofi). Printre cărțile sale se numără “Stânga în vremuri întunecate: o pozițiE împotriva noului barbarism”.
Copyright: Project Syndicate, 2015 / www.project-syndicate.org
