Carti de versuri apar astazi cu zecile pe saptamana sau, poate, chiar pe zi. Carti de poezie mai rar. Una dintre aceste din urma aparitii este “Puterea mortilor asupra celor vii”, o antologie din tot ce a scris Gabriela Melinescu, de la “Ceremonie de iarna”, debutul din 1965, la ineditele anilor din urma.
Gabriela Melinescu era in 1975, cand a ales sa paraseasca Romania pentru a se stabili la Stockholm, unul dintre reperele poeziei saizeciste, o voce aparte, numai a ei, razbatea din senzualitatea autocenzurata a primelor sale poezii sau din pasul dezinvolt facut spre tonul balcanic-glumet de origine barbiana. Cartile ei de atunci sunt, dupa debut: “Fiintele abstracte” (1966), “Interiorul legii” (1968), “Boala de origine divina” (1972), “Juramantul de saracie, castitate si supunere” (1972) si “Impotriva celui drag” (1975). In cartea aparuta vara aceasta la Polirom selectia din volumele mai sus citate ocupa jumatate. Poeziile primilor 33 de ani ai poetei sustin cumva, cu ponderea lor vizibila, ceea ce Gabriela Melinescu avea sa mai scrie si sa mai traiasca dupa ce, date fiind “comandamentele” jalnicei epoci, a fost radiata din literatura romana. Operatie dureroasa, aceasta din urma, probabil si pentru cea in cauza, dar oricum pentru poezia romana, saracita brusc de unul dintre semnele sale distincte.
De la “Ceremonie de iarna” la “Impotriva celui drag”, Gabriela Melinescu parcursese un drum al cristalizarilor si al Integrarii unei anume rationalitati in expresia celor traite, un drum care trecea prin travestiul mitologic al senzatiilor si sentimentelor. Din spatele jubilatiilor fiintei se arata, nu o data, moartea ca final al tuturor cailor. De aici “Puterea mortilor asupra celor vii” oare? De aici inceputul. Asa cum observa, cu finete, Mircea Zaciu intr-un text publicat in 1993 sau 1994, poeta nu-si trece direct in poezie trairile, exista intotdeauna o pudoare a marturisirii. Ceea ce am spune in continuarea celor anuntate de pro-fesorul clujean defineste poezia Gabrielei Melinescu, dar si poezia in general.
In Suedia Gabriela Melinescu a scris in continuare poezie in romaneste, dar si in limba locului, fiind publicata si premiata. Valoarea poeziei sale, a literaturii sale in general, caci poeta este si o apreciata prozatoare (vezi cele trei volume ale jurnalului sau suedez, aparute si in Romania, sau romanele sale), trece asadar granitele limbii.
Volumul din Biblioteca Polirom selecteaza poezii din “Zeu fecundator” (1977), “Casa de fum” (1982), “Oglinda femeii” (1986), “Lumina din lumina” (1993), “Cuvinte nou nascute” (2002) si ineditele ultimilor ani. Aici, in toate aceste texte, patrunde atmosfera nordului, cu pretul – imens acolo – al unei raze de soare sau al unei flori albastre, cu vizionarii si poetii sai, deosebiti de cei de la sud. Dar nici asta nu schimba caracterul poeziei Gabrielei Melinescu mult mai mult decat il schimba, in general, trecerea timpului si inaintarea in varstele culturale ale lumii. Apar din cand in cand sentinte-proiect: “Cand scriem trebuie/sa pastram distanta/fata de ce s-a intamplat/in cuvinte”, greu de imaginat in corpusul poeziei melinesciene in urma cu 30 de ani. Dar tentatia gestului, a dansului bunaoara, ramane. Vitalitatea, remarcata in primele sale carti, se pastreaza si in creatia sa din anii suedezi.
Mircea Zaciu observa in acel articol, retinut in antologia finala de texte critice, ca scriitorii exi-lului sunt numai pe jumatate recuperati. Recuperati, dar nu integrati literaturii romane de azi. Fenomenul se petrece si cu Gabriela Melinescu, o mare poeta, insa pe jumatate uitata la noi.
