Părăsit de tineri, de oamenii cu aspirații și care rezonează în mai mică sau mai mare măsură la valorile occidentale, PSD, indiferent dacă va mai reuși o vreme să se mențină la putere, își scrie singur cronica morții anunțate.
Cea mai spectaculoasă înfrângere din istoria postdecembristă a adus PSD într-un punct de cotitură. Partidul a mai trecut prin momente grele, are exercițiul executării liderilor perdanți și al luptelor dintre grupări, a reușit mai mereu să facă față comploturilor și reglărilor de conturi și să supraviețuiască politic fără mari analize ideologice sau vreo reformă internă. Ceea ce se întâmplă acum iese din această paradigmă și asta pentru că este prima oară când PSD, deși conștient de motivul real al pierderii alegerilor, este pus cu spatele la zid. Nu există pesedist, de la vlădică la opincă, de la lider de la centru la baron local sau simplu lipitor de afișe, care să nu aibă certitudinea că principalul vinovat este echipa Ponta-Dragnea-Ghiță, că acolo este putregaiul care trebuie eliminat. Nu ați vrea să auziți ce e la gura lor, Vanghelie e mic copil! PSD e însă legat de mâini și de picioare, orice mișcare brutală în sensul eliminării „răului” ar echivala cu pierderea puterii. Acesta este motivul pentru care obișnuitele convulsii, care au zguduit de fiecare dată partidul în caz de eșec, s-au transformat de data aceasta într-un măcel în toată regula.
Nu asistăm la simple decapitări și răfuieli. Excluderea celor trei – Geoană, Vanghelie și Șova – găsiți țapi ispășitori, cărora li se adaugă vinovați conjuncturali – americanii cu Facebook-ul lor, comunismul lui Ion Iliescu, diaspora cea rea – este, până la urmă, generată de faptul că PSD este, pe moment, prizonierul lui Ponta. Ceea ce vedem este dinamitarea partidului în fața propriilor susținători, a propriului electorat. Când lideri ai PSD ajung să vorbească despre partid în termenii opoziției – „frăția mafioților”, „baronii corupți” etc. -, să dea din casă informații despre contractele cu statul, spolierea bugetului public, conspirația pentru împiedicarea votului din diaspora, să se amenințe între ei cu DNA și cu darea în vileag a matrapazlâcurilor, e clar că nu e vorba de o simplă criză, de o altă „noapte a cuțitelor lungi”, ci de pulverizarea fibrei intime a PSD. Osificat în corupție, clientelism și aroganță, captiv al luptelor dintre diverse grupări mafiote, PSD a ajuns, vorba lui Iliescu, un „monstru”. Unul care, de la intelectualii clujeni la derbedeii din jurul lui Ponta, până la semianalfabeții hoțomani gen Vanghelie și vătafii județeni, funcționa însă în virtutea singurei legi care îi asigura supraviețuirea: omerta, legea tăcerii. Orice s-ar fi întâmplat, oricât de mare era pericolul, toți erau păstrătorii celui mai bine păzit secret: legăturile dintre corupți și banul public. PSD este/va fi aruncat în aer de sfărâmarea lacătului tăcerii. De aceea, majoritatea analiștilor vorbesc despre apocalipsă.
