Ce credeţi că au mai putut scorni minţile de prin România care dau pe de lături de capitalism? Că acum ar fi momentul potrivit să răpim ţărilor din zonă – şi în primul rând Ungariei – investitorii străini! Şi aceasta doar printr-o simplă reducere a birocraţiei şi o relaxare fiscală. Măi să fie! Treabă uşoară, precum click-ul unui comutator! După care, bineînţeles, ar începe să curgă lapte şi miere!
Dar de ce acum?! Pentru că, în lupta cu repercusiunile crizei, unele ţări din zonă au introdus suprataxări în sistemul bancar şi chiar în alte sectoare acaparate de capitalul străin şi chiar s-au apucat să blocheze transferurile din sumele strânse pentru pensii către fondurile private de pensii, administrate şi ele tot de firme străine. Exemplul cel mai remarcabil este Ungaria guvernului Orban, care a „renaţionalizat” practic sistemul de pensii şi a introdus suprataxe în toate serviciile publice (distribuţii de energie, telefonie, bănci, retail), care, ca orice activităţi monopolizate, generează profituri şi pe timp de criză şi care, ca un făcut, au fost toate preluate de capitalul străin! Acesta tună şi fulgeră! Şi ar fi momentul, în minţile înfierbântate de capitalism de pe la Bucureşti, să-i folosim supărarea şi să-l ademenim la noi! Să-l pupăm şi mai cu dăruire în fund şi să-i punem pe tavă şi ceea ce încă nu i s-a oferit! Dar ce?! Pentru că i s-a cam dat deja totul. De mult şi gratis! Cu ce să-l mai atragem? Este de ajuns supărarea lui pe vecini?!
Admiţând că totul ar fi aşa de simplu, ca la comanda unui comutator, trebuie să fim conştienţi că ne-am trezi aici cu şi mai mulţi „investitori” dintre cei care mai bine ar lipsi. Pe de o parte, aşa-zişii „investitori” care urmăresc să facă profituri nu indirect din afaceri, ci direct din speculaţii pe curs sau pe dobânzi şi care, ţinând cont de subţirimea pieţei financiare din România, mai mult rău decât bine fac economiei. Pe de altă parte, investitori în afaceri, dar de mâna a doua, dacă nu a paişpea, care nu mişcă nici acul activităţii economice şi nici pe cel al ocupării forţei de muncă, ci doar învârt morişca aranjamentelor clientelare.
Investitorii străini serioşi nu pot fi ademeniţi nici cu poveşti, nici cu oferte precipitate de conjunctură. Pentru aceştia contează, înainte de toate, piaţa. Or, aceasta în România este restrânsă din cauza salariilor mici şi sărăciei pe front larg. Pentru aceştia contează deopotrivă infrastructura şi calitatea forţei de muncă, ambele condiţii pentru ca un amplasament în România să poată deveni bază de producţie pentru zonă sau pentru angrenajul mondial al firmei. Infrastructura în România este într-o stare deplorabilă, iar, ca fenomen de masă, forţa de muncă se află deja mai degrabă mutată în Occident. Aşa că să nu ne aşteptăm la cine ştie ce investiţii străine în România! Oricum, ademenindu-i cu inamovibilitatea cotei unice sau cu cine ştie ce promisiuni clientelare, investitorii străini de marcă nu vor veni.
Cota impunerii pe profit nu a fost niciodată o motivaţie investiţională pentru multinaţionale, deoarece acestea îşi reglează după cum le convine distribuirea şi deci suportarea impunerii profiturilor în reţeaua lor internaţională de producţie şi comercializare. Şi, să fie clar, şansele României de a atrage investitori serioşi scad pe zi ce trece, în măsura în care atât TVA, cât şi cotele de contribuţie socială din România se află în topul european, şi nu doar în cel al regiunii.
Nimic mai adevărat că România nu se poate dezvolta fără fluxuri de investiţii străine în condiţiile slabei economisiri interne şi deci potenţialului investiţional precar intern. Dar investiţii străine care realmente s-o dezvolte, nu s-o ducă spre extincţie! Din păcate, ajunsă pe mâna unor neprofesionişti sau a unora subordonaţi intereselor lor imediate, şi nu intereselor ţării, „atractivitatea” pentru investitorii străini a ajuns un paravan pentru menţinerea unor salarii scăzute, care înseamnă piaţă internă restrânsă şi potenţial redus de dezvoltare şi care, tocmai prin acestea, ţin departe investitorii serioşi.
