Zilele acestea, presa scrisa si televiziunea au relatat un caz aparent neobisnuit. Intr-un sat din Moldova, un om a fost condamnat la inchisoare si isi executa pedeapsa pentru ca, cu ani in urma (el fiind om in toata firea), avusese relatii sexuale cu o minora de 14 ani. Intre timp, cei doi s-au casatorit, au doi copii, el pare sa fie un sot bun – munceste cu ziua pentru a-si intretine familia. Spune ca apropierea dintre cei doi s-a produs atunci cand fata ajunsese in spital – batuta crunt de parinti.
Opinia publica pare mai degraba scandalizata de absurditatea unei judecati care separa un cuplu "fericit" si, pentru un delict minor petrecut cu multa vreme in urma, lasa fara tata doi copii. Juridic vorbind, verdictul nu putea fi altul, raportul sexual dintre un adult si un minor este un viol (pentru ca la varsta respectiva nu poate fi vorba despre consimtamant), in plus exista o recidiva – omul mai fusese o data condamnat pentru viol. Desigur, ramane dubios modul de functionare al unei justitii care intervine abia atunci cand lucrurile nu mai pot decat sa fie inrautatite (se pare, la sesizarea acelorasi parinti care odinioara isi bagasera in spital propria fiica).
Ne oprim din nararea telenovelei si ne intrebam: in ce fel de societate se petrec intamplarile astea? …In care o fata este maltratata de catre propriii parinti, iar acestora nu li se intampla nimic? …In care aceeasi fata nu are nici o sansa de a spune "nu" unui ins care pare obisnuit a-si satisface pornirile sexuale dupa bunul plac?
Pentru a raspunde, facem apel la memorie si revedem un fapt divers de acum cateva luni. In aceeasi parte a tarii, o fata in varsta de 12 ani a nascut. Atunci, nimeni nu si-a pus problema abuzului sexual, ba, dimpotriva, medicul spitalului de acolo spunea, calm, ca nu e deloc un caz singular, ca au fost si nasteri mai precoce. Fiicele violate de propriii tati sunt cazuri relativ rare prin tribunale, doar pentru ca sunt pur si simplu pastrate sub tacere de mame terorizate si de comunitati locale dotate cu simtul pudorii. La fel se intampla atunci cand copiii sunt legati cu lanturi de pat, faptul fiind notoriu in comunitate, care e complice prin impasibilitate si tacere.
Socanta nu e doar amploarea promiscuitatii morale, ci tratarea acesteia drept normalitate, lipsa unei reactii din partea celor din jur. In comunitatile despre care vorbim (de regula, dar nu exclusiv, rurale), copilul e considerat un bun de care parintii pot dispune in mod discretionar, asemenea femeilor – victime frecvente ale violentei familiale din partea sotilor. Sondajele inregistreaza o incidenta relativ redusa a agresiunilor familiale declarate, in flagranta contradictie cu realitatile cunoscute de cei care se ocupa de asistarea victimelor, asta doar pentru ca, pentru cele mai multe dintre acestea, o palma sau o injuratura cotidiana sunt acceptate ca norma.
In urma cu cativa ani, multi au considerat deplasata si lipsita de empatie reactia unui oficial european care lua atitudine impotriva casatoriilor intre copii, frecvente in comunitatile de romi – acestea sunt in continuare tolerate, chiar daca nu mai beneficiaza de mediatizarea de altadata. Intamplarile la care m-am referit mai sus nu au legatura cu vreo minoritate etnica – ele fac parte din ethosul rural romanesc contemporan.
Explicatii se pot gasi, e stiut ca saracia naste promiscuitate si violenta. Nu intamplator, cele mai multe cazuri de genul celor evocate s-au petrecut in cea mai paupera zona a tarii (din care face parte si Tanacu). Din mentalitatile care genereaza asemenea fenomene rezulta perpetuarea cecitatii celor mai multi dintre noi fata de existenta copiilor strazii, tratamentul degradant al bolnavilor psihic din unele "centre de reabilitare" (cinica sintagma). Scandalizarea fata de dezvaluirile unor ziaristi occidentali care nu mai contenesc a scurma in gunoiul neaos, ca si solidarizarea obstii in apararea calugarului criminal de la Tanacu sunt expresii ale unui spirit gregar, care ascunde gunoiul sub pres, chiar si atunci cand acesta poarta insemnele Uniunii Europene.
Mircea Kivu este sociolog
