După ce Comisia comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru elaborarea propunerii legislative de revizuire a Constituţiei României nu a produs nimic timp de mai mult de un an de la înfiinţare (de fapt, nu s-a întrunit niciodată), Preşedintele a luat taurul de coarne şi a făcut public un proiect de modificare. Proiect care are, în principiu, minime şanse de a deveni realitate, cât timp ar trebui să fie votat de două treimi dintre parlamentari, iar relaţiile bazate pe conflict insta¬urate în actuala legislatură a Parlamentului României exclud orice fel de comunicare care ar putea duce la un compromis acceptat de o majoritate atât de largă.
Să vedem însă încotro ne-ar duce acest proiect. Nefiind specialist în drept constituţional, îmi voi permite doar o abordare statistică a acestui demers. Aşadar, se propune modificarea a 53 de articole (din totalul de 156). O bună parte (24) din aceste modificări sunt de ordin strict tehnic, fiind vorba de ajustarea unor prevederi la situaţia unui parlament unicameral (se înlocuieşte „Senatul şi Camera Deputaţilor” cu „Parlamentul” etc.). Deci rămân 29 modi¬ficări de substanţă.
7 prevederi vizează creşterea atribuţiilor preşedintelui (art.85 – devine necesară consultarea prealabilă a acestuia la remaniere; art.87 – s-a adăugat securitatea naţională ca problemă la a cărei discutare în Guvern poate participa; art.94 – acum poate retrage decoraţii şi titluri de onoare; art. 96 – avizul CC devine obligato¬riu pentru suspendarea preşedintelui; art.98 – în cazul suspendării, interimarul nu poate desemna un candidat pentru prim-ministru; art.103 – Parlamentul trebuie să se pronunţe asupra noului guvern în termen de 10 zile de la depunerea candidaturii, o oportunitate în plus pentru preşedinte de a-l dizolva; art.133 – trei dintre membrii CSM sunt numiţi de către pre¬şedinte, sub titulatura atractivă de „reprezen¬tanţi ai societăţii civile”) şi una vizează dimi¬nuarea acestora (se abrogă art.106, care lăsa la latitudinea preşedintelui suspendarea miniş¬trilor pentru care s-a cerut urmărirea penală).
Parlamentului îi este întărită poziţia prin o singură modificare (art.114 limitează posibilitatea Guvernului de a-şi angaja răspunderea) dar 6 modificări i-o slăbesc (art.61 – reducerea la o singură Cameră; art.72 – restrângerea imunităţii; art.95; art.98; art.103; art.138 – Guvernul transmite instituţiilor UE, după simpla informare prealabilă a Parlamentului asupra conţinutului, proiectul legii bugetului şi pe cel al asigurărilor sociale de stat, deci fără a avea nevoie de aprobarea acestora).
Două modificări fac mai puternică poziţia Guvernului (art.126 – instanţele de judecată nu mai pot interveni asupra actelor administrative care privesc politicile fiscale şi bugetare; art.138), dar 4 i-o slăbesc (art.85; art.87; art.114; art.1381 – deficit bugetar limitat la 3%, datorie publică la 60%, împrumuturi externe numai în domeniul investiţiilor).
Nu am identificat nici o modificare care să mărească atribuţiile instanţelor de judecată, în schimb există 4 care le diminuează (art.52 ex¬tinde răspunderea magistraţilor la toate erorile judiciare; art.124 – judecătorii nu se mai supun numai legii, ci şi Constituţiei şi deciziilor Curţii Constituţionale; art.126; art.133 – se reduce de la 9 la 5 numărul judecătorilor din CSM). 2 propuneri de modificare măresc rolul Parchetului (art.23 – reţinerea se extinde la 48 de ore; art.72). La fel se întâmplă în cazul Curţii Constituţionale (art.95; art.124).
Rezumând, putem constata că sensul principal al proiectului de revizuire este întărirea ro¬lului Preşedintelui şi diminuarea celui al Parlamentului. Diminuarea rolului instanţelor de judecată în favoarea Parchetului şi a Curţii Constituţionale (instituţii în care preşedintele joacă un rol hotărâtor în ce priveşte numirea şefilor, respectiv a membrilor) conduce către aceeaşi concluzie. Cel mai important lucru mi se pare asimetria evidentă între cele două puteri: preşedintele poate dizolva relativ uşor Parlamentul (desemnează de trei ori un can¬didat neconvenabil majorităţii), pe când Parla¬mentul nu mai poate suspenda preşedintele fără avizul CC; Preşedintele are imunitate de¬plină, parlamentarii doar în privinţa declaraţiilor politice.
Cu alte cuvinte, dacă până acum aveam un regim semiprezidenţial (sau semiparlamentar), în care cele două puteri erau în oarecare echilibru, preşedintele Băsescu ne propune trecerea la o republică prezidenţială. Dacă ar fi dorit într-adevăr să ofere o şansă modificării Constituţiei, ar fi fost firesc să obţină mai întâi un consens explicit asupra acestui principiu.
Mircea Kivu este sociolog
