Anul trecut, exista un program gratuit, „Stop fumat”, finanţat din accizele, oricum fabulos de mari, la ţigări. L-am încercat pe propria piele – am fost la un cabinet de la Spitalul Vitan, doctorul m-a trecut pe o listă, mi-a pus câteva întrebări şi mi-a dat nişte pastile-minune, Champix. După o săptămână, fără nici un efort, m-am lăsat de fumat – ţigările căpătaseră un gust ciudat, ca atunci când eşti răcit, şi mi-era silă de ele… Alaltăieri, un amic m-a rugat să mă interesez de program – „Nu mă mai ajung cu banii, trebuie să fac ceva”.
Ca anul trecut, am sunat la unul din numerele de la stopfumat.eu şi o voce plăcută mi-a spus că programul funcţionează în continuare, dar – fiindcă în România întotdeauna lucrurile se împiedică într-un „dar” – programul nu mai e gratis, costă 100 lei; iar pentru cei care vor ceva consiliere psihologică se mai adaugă 20 lei de şedinţă. „Păi, atunci de ce mai ziceţi că e gratis?”, am simţit cum mă enervez. „Vedeţi dumneavoastră – mi-a răspuns cald psiholoaga – suma nu e mare şi astfel oamenii se simt mai implicaţi.” Dar asta nu e totul. Ca să ajungă în posesia preţioaselor pastile, amicul ar fi trebuit să se ducă miercurea viitoare, la ora 15.30, la un cabinet de la Spitalul Nasta. Şi iarăşi am simţit că mă enervez: „La naiba, cei mai mulţi oameni lucrează la ora aia”. „Nu s-a găsit altă soluţie”, mi s-a răspuns cu acelaşi calm. În cadrul şedinţei, am fost lămurit, psihologii le explică oamenilor „mecanismele dependenţei”. Dar nici asta nu era totul. „Noi, ca psihologi, nu putem da pastilele, doar doctorii” – prin urmare, după ce oamenii sunt adunaţi cu turma la ora aia imposibilă, mai trebuie să vină o dată la spital, de unde sunt preluaţi de un medic… „Nu mă duc frate, mi-a zis amicul, mă las fără nimic, n-am timp de fâţâială.”
“Încă o idee bună îngropată în birocraţie, conform principiului „de ce o chestie care poate fi făcută de un om să nu fie făcută de şase”.
