Felul in care s-a vorbit despre tinichigii in ultimele zile rezuma o atitudine romaneasca generala: dispretul fata de cei umili, combinat cu obsesia propriei particularitati, convingerea definitiva ca fiecare din noi trebuie sa arate ca valoreaza mai mult decat ceilalti. Pretentia functioneaza atat la nivel individual, cat si national. Romanii nu sunt un popor. Ei trebuie sa fie, potrivit formulelor cu care sunt mustrati patetic strainii care comit greseala de a crede altceva, "o insula de latinitate intr-o mare slava", ei nu vorbesc o limba, ci le "picura de pe buze lapte si miere", iar capitala lor este "Micul Paris". La nivel individual, romanul (care "s-a nascut poet", nu-i asa?) este, prin natura sa, un intelectual. Sigur, unele aratari care, din pacate, ne seamana au fost menite a deveni tinichigii, altfel zis, a lucra cu mainile. Insa, in linii mari, romanul are o natura nobila si eterata, bland-creatoare, de care s-ar desfata pe deplin daca n-ar fi inconjurat de atata mizerie si tiganie. E un soi de stare de denegare permanenta, care ar merita pe deplin un studiu etnopsihiatric.
Obsesia cu "intelectualii" face parte din asta. Nici macar comunismul nu a putut face nimic impotriva ideii aberante ca oricine nu lucreaza cu mainile este un "intelectual". Cum insa o oarecare indoiala (refulata pe data) totusi persista, ne intarim subconstient aceasta convingere prin orice aduce argumente in favoarea echivalentei "intelectual § cine nu lucreaza cu mainile", de-ar fi si numai, la nivelul cel mai primar, ca ne lasam unghiile sa creasca absurd de lungi. De aici, stranii apucaturi, cum sunt cele ale parvenitilor care isi lasa sa creasca unghiile de la degetele mici: in mod clar, ei nu pot fi niste tinichigii. Cunoastem apoi acel gen de dialoguri din viata reala: "– stii, baiatul e inginer, iar fata e farmacista – Ah, niste intelectuali!". Sau: "– Cum a putut sa ajunga in halul asta, el, baiat de intelectuali?!…". La nivel individual, traim de asemenea intr-o stare permanenta de hybris ("sunt intelectual, iar nu tinichigiu" etc.). La fel cum ca popor traim in hybrisul specificitatii: "noi n-am venit din Siberia, ca aia", "noi nu am cotropit niciodata pe nimeni" s.a.m.d. Noi nu am cotropit pe nimeni, la fel cum pentru parintii unui violator nu acela e de vina, ci "anturajul".
Desigur, atata afectare nu poate veni decat dintr-o profunda nesiguranta. Sa nu creada cumva cineva ca am fi amestecati etnic si cultural, ca mai toata lumea de pe planeta, sa nu cumva sa ne ignore cineva radacinile nobile. Noi nu avem nimic de-a face cu vermina umana care ne aduce un nume rau in strainatate, aceia sunt doar niste romi (intamplator, multi dintre ei fiind chiar tinichigii). Noi suntem buni si drepti, n-am schingiuit niciodata pe nimeni, in al doilea razboi ne-am aliat cu Hitler doar pentru a evita o catastrofa si mai mare, evreii au fost protejati aici, iar tiganii deportati de Antonescu au fost de fapt doar ajutati sa se familiarizeze cu munca manuala. Altminteri, daca nu-i fortam sa munceasca dur, cu mainile, ar fi riscat sa cada si ei, prin definitie, in categoria intelectualilor. Pe scurt, noi suntem speciali, iar tinichelele din coada ne-au fost agatate acolo de altii.
