Povesti cu papusi

Orice poveste are personajele ei create de scriitorul povestii. La Tandarica, papusile au mai multi creatori: cei care le-au dat viata din condei, cei care le schiteaza, cei care le construiesc si cei care le manevreaza. Atentie, se trage cortina… intram in lumea papusilor!

"Uita-te in spate, lupul! Vine lupul!", striga o sala intreaga. Cam asa decurge o reprezentatie obsnuita la piesa "Scufita Rosie", jucata pe scena Tea­trului de Animatie Tandarica, teatru de papusi, teatru de artisti, teatru de po­vesti si de vise, unde am venit ca sa aflu taina papusilor. Pentru acest spectacol am ajuns chiar in timpul unui spectacol interpretat de copii, care isi pregateau serbarea de Craciun pe scena de la Tandarica. O fetita, imbracata in haine de spiridus, e pe scena si despacheteaza un cadou: inauntru e o papusa clasica, ce deschide si inchide ochii in functie de cum e pozitionata. Fetita e dezamagita: arunca papusa cat-colo si striga ca ea nu vrea asa ceva, ea vrea o papusa Barbie!

Ce ironic – in patria papusilor de tot felul, tocmai o papusa sa aiba soarta asta! Cu trei etaje mai sus, in schimb, papusile sunt obiectele cele mai de pret si sunt departe de a fi aruncate intr-un colt oarecare. Aici e atelierul de creatie al teatrului, care se intinde pe un etaj intreg: sala de croitorie, sala de pictura, de sculptura, plus holurile, umplute cu materiale brute, resturi de tesaturi si miros de cafea sau de lac, dupa caz si in functie de momentul zilei. Prima mea oprire are loc in sala de croitorie, unde cum intri vezi papusile – sau parti din papusi – peste tot, agatate in cuier si peste cuier, pe scaune, pe mese. Langa ele stau rabdatoare costumele, asteptandu-si urmatoarea purtare: unele tot in cuier, altele direct in masina de cusut, pentru mici reparatii sau ajustari. Trei scaune, trei birouri, trei masini de cusut si un teanc imens de reviste, pastrate "pentru tipare". Mi se spune ca trebuia sa merg intai la sculptura, ca de acolo porneste totul, dar, de vreme ce am ajuns aici, hai sa incep asa.

Actul 1 – la inceput este desenul
O papusa apare printr-un desen, care desen ii apartine scenografului. In cazul teatrului Tandarica, aceasta este Cristina Pepino, care colaboreaza cu teatrul de ani buni. Ale ei au fost primele schite pe care le-am vazut in atelierul de croitorie, adunate intr-o mapa, cu bucati de materiale iesind dintre foi. Schite pentru "Scufita rosie", urmatoarea piesa care va fi montata la Tandarica. Mapa trece din atelier in atelier, incepand cu sculptura, care vede de acolo ce personaje trebuie sa creeze, folosind o anumita tehnica de asamblare si materiale diferite. In atelierul de sculptura am cunoscut-o si eu "pe cea mai buna scenografa a noastra", dupa cum mi-a prezentat-o Dinu Carcaleteanu, principalul sculptor si artist-papusar de la Tandarica. "Adica fac cea mai buna cafea", i-a replicat doamna Pepino razand. Responsabila cu imaginatia, si nu numai, dansa nascoceste decorurile si imaginea unei piese, in stransa colaborare cu regizorul care monteaza. "Asta e partea cea mai frumoasa, momentul in care iti ima­ginezi, in care iti spui tie toata povestea. Dupa care trebuie sa gasesti mijloacele cu care sa o realizezi, iar acolo apare colaborarea dintre noi".

Actul 2 – Lemnul s-a demonat
Si asa se naste a doua oara o poveste. De la schitele frumos colorate, incep sa apara diferite forme, cele mai multe din burete, uneori din lemn sau polistiren. Se taie forma, se modeleaza, se netezeste la polizor. Domnu’ Dinu le stie pe toate, pro­blema e cum sa le zica: "Ce sa zic, ce sa va mai zic?". Lucreaza la Tandarica din ’65 sau ’68, nici el nu mai tine bine minte.

A prins inclusiv sala originala Tandarica, cea daramata la cutremur, si a avut norocul sa gaseasca acolo vechea gene­ratie de artisti a teatrului. Pe atunci se faceau doar doua piese pe an, cu papusi numai din lemn, motiv pentru care dura mult sa se pregateasca o piesa. "Am trecut prin toate fazele, nu stiam multe chestii la inceput… Am facut atatea papusi, nu le mai stiu. Am prins si marionetele, se faceau mult pe atunci. Acum, nemaifiind lemn, si aparand buretele si polistirenul, se lucreaza mai usor cu materialele astea. Si marionetistii au ramas mai putini, dar, oricum, mai usor se misca papusile asa – bagi mana direct in ea si transmiti miscarea – si emotiile papusii". Intrebat de ce face ceea ce face, ofera cea mai simpla explicatie pe care am auzit-o, pe rand, din gura tuturor celor de aici: "Imi plac papusile". "Mi-am zis simplu – eu o sa fac papusi. Tatal meu a fost vanator, iar mie imi placeau mecanismele de acolo." Si asta a fost. Avea 26 de ani. Acum, "am devenit putin plafonat. Vin, le fac, le uit". Poate ca asa e necesar insa. Papusile acestea sunt copiii lor, ai tuturor celor de aici, insa nu le apartin. "Toate papusile pe care le-am facut sunt ca si copiii nostri, bineinteles, insa i-am dat mai departe, sa joace pe scena, sunt toti acolo. Copiii nostri sunt toti in mintea copiilor acum." L-am rugat pe domnul Dinu sa-mi spuna o poveste, o poveste din teatru, cu oameni mari, dar n-a putut. M-a indrumat in schimb catre singurul loc cu povesti pe care il cunoaste: scena.

Actul 3 – spectatorii dificili
"Partea cu copiii e o chestie foarte dura. Un copil e un spectator foarte intransigent. Daca nu l-ai prins, nu-ti sta. Il apuca foamea, setea, nu poate sa stea pe loc. Asta spre deosebire de spectatorul matur, mai integrat in societate si care, chiar daca se plictiseste, nu se manifesta. Dar pe copil nu poti sa-l pacalesti", spune doamna Pepino. Aici ajunge toata munca lor la final, pe scena, unde se creeaza o noua poveste. Papusile nu vin singure, ci insotite de costume, cuvinte, muzica, decoruri, elemente in spatele carora se afla cineva. Uneori, doamna Pepino sta in culise si priveste piesa, pentru a vedea reactia salii si pentru a fi acolo daca au loc accidente nebanuite. Nu merge la premiere, unde "oamenii sunt politicosi", doar la avanpremiere si festivaluri, unde publicul este uniform: sunt numai copii. "La ultimul spectacol «Candide», s-a rupt o papusa in doua. A fost atat de surprinzator, iar actorii au iesit atat de bine din impas, incat am stabilit sa refacem papusa in asa fel incat articulatia sa se poata des­prinde. A fost un «accident», insa echipa a reusit sa salveze situatia, asa cum se intampla intotdeauna." Incet-incet, se desprinde si o concluzie: papusile traiesc prin poveste, iar poves­tea prin echipa. De la regie – care la Tandarica a fost de multe ori semnata de nume mari, de la Silviu Purcarete pana la Cri­stian Pepino – pana la muzica, nimic nu ramane la intamplare. Pe de alta parte, nici nu poate fi controlat totul. Doamna Pepino imi da exemplu piesa "Ivan Turbinca", ultima colaborare dintre Cristian Pepino si Nicu Alifantis, cel care trebuia sa compuna muzica. Zilele tot treceau, si muzica nu mai venea.

"Ei bine, a venit intr-o seara Alifantis aici cu niste lautari si a compus toata muzica intr-o singura noapte." Insa asta se intampla rar. Cand plec, ii las pe toti in aceeasi
camera, discutand un nou mecanism pentru papusi. Stau la masa, unul langa altul, cu o cafea in fata si multe schite, si isi vorbesc. Despre un mecanism, o urmatoare papusa si o urmatoare poveste.

Fotografii: Andrei Tudor Dumitru