Luna trecuta s-au implinit 50 de ani de la ceea ce activistii tibetani numesc Ziua Revoltei Nationale din Tibet – adica acea zi din 1959 in care tibetanii din Lhasa s-au rasculat impotriva domniei Partidului Comunist din China. Rebeliunea a fost inabusita. Dalai Lama s-a refugiat in India, iar pentru cel putin un deceniu situatia s-a inrautatit grav: multi tibetani, poate peste un milion, au murit de foame in perioada campaniei Marelui Salt Inainte initiata de Mao; temple si manastiri au fost distruse, uneori chiar de Garzile Rosii tibetane, in timpul Revolutiei Culturale; multi oameni au fost ucisi in violentele din acea perioada.
Oficialii chinezi sunt evident iritati in acest an aniversar (se implinesc si 20 de ani de la Tien An Men). In martie am fost in Chengdu, in provincia Sichuan, unde traiesc multi tibetani. Chiar si turistii straini care nu aveau habar de comemorari erau opriti pe strada de politisti in cautare de semne ale unei rebeliuni. Cartierul tibetan, viu si colorat, era blocat printr-un cordon. Nu doar ca nu aveai voie sa fotografiezi, nici macar nu aveai voie sa treci pe acolo.
Presa chineza, in schimb, a marcat evenimentul prin articole entuziaste, descriind marea bucurie simtita de tibetani la eliberarea dupa secole de feudalism si sclavie. Daca e sa dam crezare ziarului China Daily sau altor publicatii, atunci ar trebui sa credem ca Tibetul "ante-eliberare" era iadul pe pamant si ca tibetanii sunt acum fericiti si recunoscatori ca pot fi cetateni ai Republicii Populare Chineze. Probabil ca unii chiar sunt. Multi nu sunt. Dar daca propaganda chineza picteaza un tablou al trecutului tibetan in culori mult prea sumbre, occidentalii care simpatizeaza cu cauza tibetana sunt deseori prea sentimentali.
Farmecul personal al lui Dalai Lama, combinat cu aerul himalayan al intelepciunii spirituale superioare, a promovat caricatura unui popor mistic, intelept, iubitor de pace, oprimat de un imperiu brutal. Dar nu degeaba cativa tibetani educati chiar au considerat venirea chinezilor comunisti in 1950 de bun augur. Clerul budist era privit, nu fara motive intemeiate, ca ultraconservator si opresiv. Comunismul chinez promitea modernizarea. si exact asta a adus guvernul chinez in ultimele decenii. Lhasa, cu doar 30 de ani in urma un loc provincial, anost si adormit, este astazi un oras cu imense piete publice, centre comerciale, cladiri inalte, un oras conectat de restul Chinei de o linie ferata de mare viteza. Este adevarat ca probabil tibetanii, slab reprezentati in guvernul local, nu au beneficiat in aceeasi masura in care au facut-o chinezii Han, a caror prezenta (soldati, negustori, prostituate) in orasele tibetane este atat de covarsitoare incat oamenii se tem de disparitia culturii tibetane, cu exceptia componentei de atractie turistica.
Fara indoiala insa, orasele tibetane sunt astazi mai moderne ca inainte – in termeni de electrificare, educatie, spitale si alte facilitati publice. Acesta este unul din argumentele invocate nu doar de oficialii chinezi, ci de aproape toti chinezii, pentru a justifica absorbirea Tibetului in China mare. Acest argument are o istorie lunga in spate. Imperialistii occidentali (si cei japonezi) l-au folosit la inceputul secolului al XX-lea pentru a justifica "misiunea civilizatorie" sau de "modernizare" a populatiei indigene. Sub dominatie japoneza, Taiwanul era mai modern decat alte parti din China. Iar britanicii au adus in India o administratie moderna, cai ferate, universitati si spitale.
Cu exceptia unei minoritati de sovini nostalgici, europenii si japonezii nu mai sunt – in marea lor majoritate – convinsi ca modernizarea reprezinta o legitimitate suficienta a dominatiei imperialiste. Modernizarea ar trebui sa fie realizata de oameni care se autoguverneaza, nu impusa de forte straine. Tibetanii, cu alte cuvinte, ar trebui lasati sa se modernizeze singuri.
Dar chinezii mai au un as in maneca, un argument mai plauzibil (si mai modern). Ei se mandresc pe drept cuvant cu diversitatea etnica a Chinei. De ce sa definim nationalitatea prin limba sau etnie? Daca li s-ar permite tibetanilor sa se separe de China, de nu li s-ar permite si galezilor sa se separe de Marea Britanie? Sau bascilor de Spania, kurzilor de Turcia, locuitorilor din Casmir de India?
In unele cazuri raspunsul ar putea fi: "Da, chiar, poate ca ar trebui sa li se permita". Dar etnia ca principal atribut al nationalitatii este un concept vag si periculos, nu in ultimul rand pentru ca izoleaza toate minoritatile. Gresesc, asadar, oamenii cand sprijina cauza tibetana? Ar trebui sa credem ca e un nonsens sentimentaloid? Nu neaparat. Problema nu e atat cultura tibetana, sau spiritualitatea, sau chiar independenta nationala, ci acordul politic.
In aceasta privinta, tibetanii nu o duc mai prost decat alti cetateni ai Republicii Populare Chineze. Monumente istorice sunt demolate cu buldozerul peste tot in China, si tot in numele dezvoltarii. Cultura este sterilizata, omogenizata, privata de independenta si spontaneitate in toate orasele chineze, nu doar in cele din Tibet. Nici un cetatean chinez, indiferent ca e Han, tibetan, uigur sau mongol, nu poate indeparta prin vot partidul de guvernamant.
Problema nu este deci in principal una a nationalitatii sau discriminarii, ci una politica. Guvernul chinez afirma ca tibetanii sunt fericiti. Dar, fara o presa libera si dreptul de vot, nu avem cum sa stim asta. Actele sporadice de violenta colectiva, urmate de o reprimare la fel de violenta, sugereaza ca multi nu sunt fericiti.
Fara reforme democratice nu vom asista la sfarsitul acestui ciclu, pentru ca violenta este modul tipic de exprimare a unor oameni care nu se bucura de libertatea de expresie. Acest lucru nu este valabil doar pentru Tibet, ci si pentru restul Chinei. Tibetanii vor fi liberi doar atunci cand toti chinezii vor fi liberi. Din acest punct de vedere, toti chinezii sunt in aceeasi barca.
Copyright: Project Syndicate, 2009.
www.project-syndicate.org
