După The Economist, politica din România este „disfuncţională şi lipsită de speranţă”. Pentru români – sau, cel puţin, pentru o parte dintre ei – aceasta nu este o noutate. În caz că nu au observat-o şi singuri, presa de toate felurile o repetă de aproximativ douăzeci de ani. Caracterul dublu al politicii noastre s-a putut observa încă de prin 12 şi 28 ianuarie 1990 (dar cine să îşi mai amintească acele date?), când domnul Ion Iliescu, şeful provizoriu al ţării expropriate prin împuşcare de la dictatorul comunist, a rezolvat problemele de concurenţă între partide, trimiţând muncitorii din fabrici să devasteze sediile liberale şi ţărăniste din marile oraşe ale României.
Era clar că pentru noua putere, încă nestructurată şi, totodată, nedisciplinată de vreo constituţie, loviturile de forţă, soldate cu distrugeri şi imagini compromiţătoare pe seama adversarilor (Corneliu Coposu purtat prin Bucureşti cu transportorul blindat, ca răposatul dictator), sunt mai eficiente şi mai la îndemână decât urmarea vreunui model nebeligerant, european, susceptibil să creeze cadre democratice de manifestare politică. Sigur, mineriadele au dus mai departe aceste proceduri, creând toate premisele pentru un război civil care, dacă nu a avut loc, nu înseamnă că nu s-ar fi putut declanşa. Ultima, cel puţin, cea din 1999, când trupele Ministerului de Interne ale aproape paralizatului Dejeu au fost împresurate şi dezarmate de minerii lui Cozma, la Costeşti, au indicat cu maximă precizie, pentru cine voia să o vadă, că, pentru politicienii români care îl sprijineau pe teroristul în salopetă minierească în marşul lui asupra Bucureştiului, alunecarea către totalitarism şi proceduri manu paramilitari nu avea limite.
Să o spun, deci, răspicat: cârdăşiile, amatorismul, veleitarismul şi lipsa de responsabilitate ale parlamentarilor şi ale guvernului de astăzi nu au apărut spontan, şi nici nu sunt mai inventive decât antecedentele lor, chiar dacă între timp s-au scurs pe cadranele solare şi prin clepsidre două decenii de pretinsă democraţie. Iar dacă astăzi nu mărşăluieşte spre Bucureşti nicio trupă de bezmetici dezlănţuiţi ca să sprijine lucrările legislativului şi executivului stingherite de proteste nu e pentru că politicienii noştri şi-ar fi dat seama între timp că astfel ar face mult rău ţării. De vreme ce cam aceiaşi „naşi” fac tot cam aceeaşi politică de atunci, procedurile respective rămân tentante. Ieri adversarii incomozi de felul PNŢCD erau scoşi înafara jocurilor parlamentare, după ce coborau de pe podiumul învingătorilor direct în subsolurile istoriei contemporane. Astăzi, după ce deratizările au izbutit, rămânând în spectrul vizibilităţii politice numai forţele care odinioară erau reprezentate în Frontul Salvării Naţionale, politicienii decid, prin intermediul CSAT că media, în ansamblul lor, prezintă – hahaha – un risc de derapaj de la democraţie.
„Campaniile de presă la comandă cu scopul de a denigra instituţii ale statului, diminuarea capacităţii de aplicare a legii de către unele instituţii şi presiunile exercitate de trusturi de presă asupra deciziei politice sunt stipulate ca vulnerabilităţi în Strategia de Apărare” a CSAT. Asemenea fenomene există şi au o pondere în evoluţiile româneşti. Dar îndărătul trusturilor stau forţele discrete „sub acoperire”, de ieri şi de azi. Gândirea lor este strict ierarhică, ei răspund doar la ordin, abordările lor nu au inhibiţii în faţa legilor, iar reţelele lor scăpate din mână au fost create din iniţiativa şi cu resursele statului. Practic, ceea ce se întâmplă este confruntarea dintre două sau mai multe alianţe de forţe cu impact politic şi social puternice şi triplu faţetate. Interfaţa este legală, reprezentând branduri şi afaceri private vizibile în societate. Altă faţă este identitatea statală dobândită (candidaturi şi reprezentativitate politică, aservire parţială a administraţiei centrale şi/ sau locale). A treia este însă ascunsă, cu mobiluri şi acţiuni care nu se sinchisesc prea mult de cadrul legal, ci se confruntă feroce pentru deţinerea de capital simbolic, logistic şi profituri maximizate. Pentru fuziunea dintre primele două a apărut un alt concept, acela de „baronie”, surprinzând numai fuziunea dintre bani şi poziţia politico-administrativă, părând să uite că abuzul procedurilor baroniale e subîntins de funcţionalitatea relaţiilor şi procedurilor mafiote, insidioase.
Noutatea ultimilor ani este, probabil, aceea că puterea mogulilor şi a baronilor s-a mărit atât de mult, încât statul – el însuşi căpuşat şi exponent, măcar în parte, al lor – s-a încleştat făţiş, în luptă disperată, cu aceasta. În încercarea de a se compromite reciproc şi de a se substitui unele altora, taberele beligerante îşi dezvăluie unele altora parte din multiplele mizerii. Rezultatul fundamental al acestei lupte este însăşi compromiterea gravă a democraţiei româneşti şi dezintegrarea vieţii noastre economico-sociale şi politice.
