„Capitularea” lui Gheorghe Ciuhandu Ð care a renuntat sa mai conduca PNTCD, partidul lui Corneliu Coposu, de la Timisoara – nu mira pe nimeni. Din 1990 incoace, toate proiectele politice nascute in alte zone decat malurile Dambovitei s-au lovit de aceleasi probleme: imposibilitatea de a influenta restul tarii. Liderii Frontului Democratic Roman de la Timisoara Ð in special Lorin Fortuna – au inteles, inca din ianuarie 1990, ca realitatea romaneasca a ramas aceeasi ca la inceputul secolului XX si ca „soarele tuturor romanilor la Bucuresti rasare”. Asa ca si-a dizolvat FDR-ul, facand locul atotputernicului FSN. Tentativa lui Petrisor Morar, actualmente secretar de stat pentru problemele revolutionarilor in Cabinetul Tariceanu, de a revitaliza FDR si de a-l inregistra ca partid politic i-a adus un mandat de deputat in primul parlament si, ulterior, posibilitatea de a negocia avantajos o fuziune cu Partidul Democrat. Din Timisoara, insa, n-a putut face politica mare. Acelasi lucru l-a constatat Radu Ceontea de la Targu-Mures: Partidul Unitatii Nationale a Romanilor a avut trecere in prima faza, dar nu a fost un proiect de durata.
Mai energicul Gheorghe Funar a incercat sa mute PUNR-ul la Cluj si a si reusit, dar, din postura de primar, n-a putut asigura viata lunga formatiunii sale. Ceontea a disparut din politica. Pentru Funar, salvarea individuala s-a aratat sub forma carnetului de partid la Romania Mare.
Un alt primar, de aceasta data moldovean, Constantin Simirad, a lansat si el un proiect care, la vremea respectiva, parea viabil: Partidul Moldovenilor. Care partid, insa, a urmat soarta celorlalte formatiuni de vocatie regionala. Presedintelui PM i s-a oferit un post in diplomatie, iar restul „moldovenistilor” s-a dizolvat ca si cand n-ar fi fost.
Alte exemple? Pai acelasi Lorin Fortuna de la inceput a avut o noua tentativa in politica, recuperand Partidul Republican, creat, initial, de Manzatu. A vietuit partidul cu pricina cat a putut pe malurile Begai, dar n-a reusit sa faca bresa in marea politica.
Invatamintele experimentelor de mai sus sunt lesne de desprins: partidele, in Romania, cel putin in aceasta faza, in care inca mai recuperam traditiile democratice, nu pot fi conduse din provincie, de lideri care nu au acces la tribunele nationale. Chiar daca se vorbeste despre influenta grupurilor de la Cluj, Pitesti, Targu-Mures sau Timisoara, chiar daca partide importante precum PNL si PSD au decis sa-si puna vicepresedinti ce reprezinta regiunile (istorice sau „moderne” Ð de dezvoltare), chiar daca, ocazional, presa vorbeste despre alte capitale ale Romaniei decat Bucurestiul, pe cate o zi Ð Alba Iulia, Timisoara sau Sibiu -, nu suntem pregatiti sa facem alta politica decat cea traditionala. Cu sedii centrale si lideri domiciliati in Capitala, cu vizibilitate media si cu discurs decolorat in ceea ce priveste problemele regiunilor Romaniei.
