Intalnirile periodice ale sefilor de state si de guverne de pe planeta noastra, in formule mai mult sau mai putin largite, au devenit un fel de ritual repetitiv, ca migratia pasarilor si deplasarea ghetarilor sau a curentilor in circuitul Gulf Stream. Toti se perinda pe la aceleasi tribune si prin aceleasi capitale, toti vor sa fie vazuti si sa se faca auziti, de la cei mari si tari, vechi sau noi in functii, pana chiar si la cei mai ignorati de restul lumii sau detestati. Acestia din urma stiu ca oricum li se rezerva un microfon deschis pentru un numar de circ (de exemplu Ahmadinejad), sau vor sa marcheze revenirea lor in cercul select al oamenilor frecventabili (vezi paradoxalul caz al liderului libian), dupa ce si-au negociat cu contracte economice stergerea unor vechi pacate. Totul culmineaza cu tirade retorice, pregatite din timp de echipele de serpasi ale cabinetelor speciale.
Iar momentul de hermeneutica politica se mai prelungeste o vreme in exercitiile de interpretare a declaratiilor, lux baroc in aceste zile, cand ar fi nevoie mai degraba de cateva decizii curajoase, chiar daca prost puse in pagina. Dupa care liderii trag concluzii "realiste" despre situatiile de neputinta pe care le-au prelungit, indeamna pe toata lumea sa mai aiba putintica rabdare, isi fac bagajele si isi dau intalnire la viitorul summit de guvernanta mondiala neputincioasa.
Asa si cu actuala sesiune in plenul Natiunilor Unite, precedata de un summit pe probleme de ecologie, care, la randul sau, preceda marea liturghie ecologica programata spre sfarsitul anului la Copenhaga. Deasupra tribunei a stralucit, cu toate literele ei fluorescente, lozinca RESPONSABILITATE. Tonul interventiilor a fost grav, etalarea principiilor – de asemenea, dar in mod concret s-au auzit doar promisiuni vagi, murmure din varful buzelor ca uriasele economii industrializate care polueaza cel mai abitir atmosfera planetei vor face eforturi "notabile".
A fost un nou exercitiu retoric, un nou pachet de discursuri, poate ca sincere, unele, prin semnalele de alarma trase, dar si fundamental ipocrite. Caci nimeni nu-i dispus sa inchida unitati productive poluante sau sa plateasca taxe usturatoare pentru dreptul de a utiliza tehnologiile vetuste. Statele Unite – fiindca se afla pe fundul acestei vagauni care e criza economica (iar Obama se concentreaza sa relanseze economia si sa impuna proiectul reformei din sanatate), marea China – fiindca ii place in continuare sa fie fabrica ieftina a planetei, India, aflata in plina dezvoltare, ca si Brazilia, Australia si Germania – pentru ca mai au de ars milioane de tone de lignit din care scot energie electrica, Rusia – din alte pricini, si asa mai departe. Intre timp, calota glaciala se lichefiaza vazand cu ochii, apa oceanelor incepe sa fiarba, gunoaiele polimerice continua sa manjeasca picioarele de plai si gurile de rai din zona carpatica, iar Marea Mediterana devine un lac infestat de deseuri nucleare si alte dejectii ale civilizatiei moderne.
Necazul planetei noastre vine din faptul ca e a tuturor si a nimanui. In schimb, sunt injurati ecologistii ca nu au programe de guvernare credibile, iar despre cei mai guralivi si cu tupeu se spune imediat ca sunt niste naivi care nu pricep cum merg societatile, manate de productivitate si de interes economic.
Notiunea de "naivitate" e un agent mediatic extrem de coroziv. Acum, si in Israel, si printre republicanii din SUA, Obama e considerat naiv si visator, fiindca asculta cu o ureche si doleantele palestinienilor, stoparea colonizarilor. Dar daca el a renuntat la aceasta conditie prealabila, cum ii place sa creada intransigentului ministru israelian de Interne, se va spune repede ca Obama a devenit un realist, chit ca dialogul de pace israelo-palestinian va reveni la faza de prunc mort in fasa.
Ai zice ca toata populatia de pe Terra care acorda cat de cat atentie acestui ritual retoric a fost transportata si cloroformizata incognito pe planeta discursurilor. Pe ea, oamenii politici si comunicatorii in general se vaita cu talent de criza economica, in vreme ce armata din umbra a potentatilor economici, repede iesita din criza, invarte cum vrea ea planeta reala si ii manipuleaza nestanjenita pe ceilalti pamanteni, "neatentii", care s-au decuplat de multa vreme de lumea discursurilor si se multumesc sa munceasca din greu cu capul in piept. Vor tasni fraze infierbantate, ingrijorate de soarta omenirii, si la Summitul de la Pittsburgh.
Doar ca, intre timp, bancile din SUA care s-au creditat la stat si s-au achitat deja de datorii (atat de usor?!) au inceput sa-i vaneze din nou cu sume fabuloase pe cei mai priceputi traderi (o crestere cu 47 de procente a cheltuielilor respective la banca Goldman Sachs, un stoc de stock-option sporit cu 21 de procente la JP Morgan) – semn ca o luam de la capat, cu guleai si sampanie pe yahturi. Administratia americana a renuntat sa controleze bonificatiile, iar Obama se pregateste sa refuze sec propunerea timida a europenilor de a se fixa o limita decenta lacomiei in lumea celor care invart banii. De asta data, moralistul Obama invoca sfanta traditie a imbogatirii infinite, de care profita, evident, minoritatea initiatilor. Cu referinte la traditia arghiromana a primilor coloni vrea si Obama sa faca revolutie morala, dupa ce opozitia si chiar unii dintre ai sai l-au obligat la o baie de "realism"…
Ramane cum n-am vorbit, dar cum s-a subinteles. Nu se schimba (mai) nimic!
