Filmul de animatie aproape interzis in Liban vorbeste despre revolutia islamica, dar arata ca intoleranta n-are probleme de limba.
Luna trecuta, o stire facea ocolul lumii: dupa "Codul lui Da Vinci" in 2006, lungmetrajul de animatie "Persepolis" a devenit al doilea film interzis in Liban de departamentul cenzurii din cadrul Ministerului de Interne. Agentia France Presse nota atunci ca filmul lui Marjane Satrapi si Vincent Parronaud nu a fost de fapt pe placul sefului serviciilor secrete libaneze, despre care se stie ca e un apropiat al Hezbollahului. Era vorba mai mult un statement, pentru ca directorul companiei distribuitoare a filmului in Liban, Circuit Empire, declara, citat de AFP, ca "decizia e ridicola din moment ce cu doi dolari poti cumpara copii piratate ale filmului in suburbiile sudice ale Beirutului, controlate de Hezbollah". Protestele iscate i-au facut pe oficialii libanezi ca a doua zi sa revina asupra hotararii si sa permita filmului sa intre in sali. Desi condamnat de guvernul iranian ca fiind anti-iranian si islamofob, "Persepolis" a fost prezentat in Iran in luna februarie, dar se pare ca nu va intra in distributia marilor cinematografe din tara.
"Persepolis" a concurat anul trecut alaturi de "4 luni, 3 saptamani si 2 zile" in Competitia Oficiala a Festivalului de la Cannes, a primit Premiul Special al Juriului, dupa care a fost prezentat cu succes in lumea intreaga. A fost nominalizat, ca si "432", la Globul de Aur pentru Cel mai bun film strain, si tot impreuna cu filmul lui Cristian Mungiu a fost nebagat in seama de membrii AMPAS pentru lista scurta care a precedat nominalizarile la Oscar. Paralela cu "432" se opreste la faptul ca amandoua se ocupa de regimuri dictatoriale. Dar cam asta e tot. In era animatiei in trei dimensiuni, "Persepolis" e realizat in 2D, iar ce e explozie de culoare in animatia americana e aici desen monocrom, in tus. Dar "Persepolis" are o delicatete, o frumusete si o forta neegalate decat de impecabilitatea textului si de eficienta tonului. Prin vocea naratoarei Chiarei Mastroianni, Marjane Satrapi ne face partasi la povestea vietii ei, cu adolescenta petrecuta intr-o familie de oameni destupati din Iran, atat de destupati incat o expediaza, ca s-o apere, la Viena, atunci cand incepe revolutia islamica. Comentariile sunt inteligente, limpezi, sincere si pline de un umor necautat, extragand cel mai mic multiplu comun al aventurilor lui Marjane, astfel incat spectatorii sa se regaseasca in experientele ei. Episodul Viena are, cu tot umorul lui mustos, o morala imposibil de evitat sau de combatut: intoleranta nu e specifica unei zone anume sau unui anumit regim politic. Oamenii din orice parte a lumii sunt intoleranti cu cei pe care nu-i cunosc.
Filmul este adaptarea romanului grafic omonim, in patru volume, pe care Marjane Satrapi l-a publicat in Franta in anul 2000. In prezent, romanul face parte din programa de studiu a unor universitati americane si a fost tradus in multe limbi. si romanul, si filmul gasesc imediat cel mai potrivit ton de adresare catre spectatorul de oriunde, umanitatea nefiind purtata ca o pancarta-n brate, ci distilata de la amanunte si mici intamplari pana la marile placi tectonice ale istoriei/destinului personal. Marjane Satrapi ne spune de fapt un lucru simplu: cu val sau fara, cu barba sau fara, oamenii sunt peste tot la fel. Iar valorile lor morale sunt sintetizate de simpatica bunica a lui Marjane Satrapi in cele doua sfaturi pe care i le da inainte de a pleca la Viena: "Uneori oamenii vor fi rai cu tine; nu le intoarce rautatea si ramai cinstita cu tine."
