Tonul cu care PDL invită PNL la o eventuală împăcare ridică multe semne de întrebare. Democrat-liberalii trebuie să înveţe urgent să negocieze dacă vor să fie luaţi în serios.
Spaţiul de manevră al Partidului Democrat Liberal nu este vast. Este chiar strâmt.
Liderul oficial PDL, premierul Emil Boc, nu are autoritate nici în Guvern, nici în partid, cu atât mai puţin în afara partidului. Motive sunt multe, dar cel mai important dintre ele a fost sintetizat de ambasadorul francez Henry Paul: „deocamdată nu am prea văzut măsurile anticriză ale Guvernului român”. Înlocuirea lui Emil Boc în toamnă este astfel mai mult decât un fapt posibil; este o necesitate.
Liderul neoficial al PDL, preşedintele Traian Băsescu va putea juca cu greu rolul de locomotivă pentru viitorul candidat la preşedinţie al PDL. Şi asta nu pentru că Traian Băsescu a declarat că după încheierea celui de-al doilea mandat va pleca pe mare. Ci pentru simplul motiv că prima condiţie ca să sprijini un candidat în alegeri este ca acel candidat să existe. Dar în PDL nu există aşa ceva.
Lipsit de binefacerile unei evaluări generale după prezidenţiale, PDL fierbe pe dinăuntru, preferând jocurile de culise unei reaşezări transparente a treburilor interne. Sub sloganul „alegerile interne sunt pentru învinşi” şi sub umbrela traseismului parlamentar care le-a asigurat majoritatea guvernamentală, democrat-liberalii şi prietenii lor au început anul 2010 bucurându-se de răsplata funcţiilor, a contractelor cu statul şi a menţinerii status-quo-ului. Aripa moralistă, deosebit de activă în perioade electorale, amuţise. Reţeta, oricât este ea de toxică pentru ţară, ar fi putut funcţiona în ani de creştere economică. Dar criza a accentuat nevoia de hotărâri coerente în plan politic, economic şi moral. Or, PDL e rupt pe dinăuntru şi politic (vezi aripa Udrea vs. aripa Blaga), şi economic (vezi priorităţile în materie de infrastructură a PDL, dar şi flexibilitatea unor lideri liberali-democraţi în privinţa trecerii la impozitul progresiv) şi moral (declaraţiile de avere din noua lege ANI erau secretizate chiar din proiectul Guvernului; Ion Iliescu era preşedintele de onoare al PSD şi la data semnării coaliţiei cu PDL, nu numai atunci când PSD s-a aliat cu PNL; traseismul politic era un lucru rău pe vremea lui Iliescu şi Năstase, dar un lucru bun în 2010, etc).
Democrat-liberalii sunt izolaţi pe scena politică. Angrenat în coaliţia de 70% alături de partidul prezidenţial în 2009, PSD nu mai este dispus şi nu mai are motive să facă vreo concesie. Victor Ponta nu este supus aceloraşi constrângeri ca Mircea Geoană. Condus fără inspiraţie de un Crin Antonescu revanşard, PNL declară pe toate vocile că o alianţă cu democrat-liberalii este de neconceput. Şi PNL şi PSD au de plătit partidului prezidenţial poliţe crunte. Aripa Stoica-Flutur, acum în PDL, a încercat să şteargă Partidul Naţional Liberal de pe faţa pământului, iar Uniunea Naţională pentru Progresul României s-a vrut un concurent puternic al PSD în zona de stânga. Concurenţa financiară pe banii statului, tranşată acum decisiv în favoarea PDL, face şi mai dificilă vreo apropiere.
Situaţia este şi mai complicată dacă tabla de şah este privită în ansamblu. Opoziţia îi pregăteşte PDL alegeri anticipate, adică un dezastru, iar preşedintele Băsescu transmite prin Elena Udrea un enigmatic „nu mă încurcaţi. Mergeţi în opoziţie şi lăsaţi-mă să fac un Guvern capabil să scoată ţara din criză”, adică alt dezastru pentru PDL.
Orice om, partid, asociaţie, companie, concern, etc, aflat într-o situaţie atât de critică precum PDL ar tatona terenul pentru negocieri şi ar fi foarte atent la formula de adresare. Dar ce face PDL când toate punţile sunt rupte?
Prin Cristian Preda îi transmite liderului nervos al PNL că s-ar putea face o majoritate coerentă cu liberalii, dar că „amestecul de vanitate şi amnezie” a devenit o caracteristică a politicii duse de PNL. Adică „ ştiu că ştii că am nevoie de tine, m-aş împăca cu tine, dar eşti vanitos şi amnezic”.
Prin ministrul Adriean Videanu, omul prin care dreapta a pierdut Bucureştiul, PDL trimite PNL un excepţional mesaj de încurajare. „Eu am susţinut şi susţin tot timpul o astfel de alianţă. Cred într-o separare a apelor din punct de vedere ideologic şi doctrinar – pe stânga PSD cu cine vrea, pe dreapta PDL cu PNL”, argumentează tardiv fostul coleg de guvern al miniştrilor Dan Nica, Victor Ponta şi Ecaterina Andronescu şi actualul coleg al generalului de patru stele Gabriel Oprea. Prin Radu Berceanu, acest cel mai înjurat ministru la drum lung prin gropile patriei, PNL primeşte şi un fantastic mesaj de oportunitate: „Sigur că e posibil orice. S-au văzut atâtea lucruri în politica românească în ultimii 20 de ani încât nu cred că mai există vreo variantă care să fie imposibilă sau să fie de nediscutat”. Ce efuziune! Cum să rezişti tentaţiei?!
Deloc în ultimul rând, fostul premier al coaliţiei PDL-PSD şi actual prim-ministru Emil Boc transmite liberalilor nu o invitaţie, ci un comentariu: „ştiţi cum e la români, poate vine mintea de pe urmă până la urmă”. Cu alte cuvinte, „ştim că ştiţi că avem nevoie de voi, liberalii, ştim că ştiţi că suntem în picaj, dar băgaţi-vă minţile în cap şi veniţi alături de noi”.
Incredibil exerciţiu de infantilism, orgoliu şi ipocrizie.
Lui Crin Antonescu i se pot reproşa multe, foarte multe, iar Partidul Naţional Liberal condus de el nu e deloc în cea mai bună formă. Dar este elementar că atunci când vrei să te împaci cu cineva nu vii cu divizia de tancuri de acasă. Dacă te prezinţi la negocieri cu „trădătorii” plecaţi din PNL pe post de ambasadori, cum s-a întâmplat în 2008, rişti să ţi se trântească uşa în nas. E drept că poţi spune apoi la toată lumea că „e vina lor”, dar tu ce vroiai de fapt? Încercai să faci o alianţă sau să găseşti un pretext să spui că nu se poate?
