După perioada postelectorală din 2001-2002, Partidul Democrat este pentru a doua dată în istoria sa pe marginea prăpastiei.
Pe 9 decembrie, PD(L) nu a pierdut numai alegerile. Prin atitudinea sa din campanie, PDL a pierdut şi ce îi mai rămăsese din respectul celei mai reformiste părţi din societate, cea definită politic prin opoziţia constantă faţă de partidul lui Ion Iliescu. În 2004 şi 2008, PD (în Alianţa D.A., apoi ca PD-L) a avut succes pentru că s-a plasat ca alternativă la PSD. După 9 decembrie şi după incapacitatea liderilor acestui partid de a-şi asuma erorile, de la cele din guvernare până la cele din campanie, devine clar că de la actualul PDL nu se mai poate aştepta construirea unei alternative la partidul-stat care se recompune încet, dar sigur.
Primul motiv pentru care o asemenea alternativă nu se va mai naşte în această zonă politică vine chiar din faptul că actuala conducere nici nu îşi mai propune aşa ceva. Ca să înţelegem motivul, trebuie să ne uităm în trecut. Partidul Democrat s-a născut în martie 1992 din dorinţa unei surprinzătoare majorităţi a delegaţilor la Convenţia Naţională a FSN de a se despărţi de Ion Iliescu, pe care nu au mai vrut să-l susţină pentru un nou mandat. Povestea PD este deci aceea a aripii reformiste a FSN, care devine antiprezidenţială, preferându-l pe Petre Roman preşedintelui de atunci. În virtutea acestei atitudini, PD se va alia timp de opt ani, în opoziţie şi la putere, cu partidele din Convenţia Democratică, dar acest ciclu politic se va încheia prin scorul umilitor (3%) al lui Petre Roman la alegerile prezidenţiale din 2000. După ce vine la conducerea PD, Traian Băsescu scoate partidul din zona discursului cu tente social-democrate, în favoarea unui pragmatism piperat cu teme populiste, dar mai ales vizează electoratul ex-CDR, rămas orfan, dar reconstituit ulterior prin crearea Alianţei PNL-PD. În aceeaşi logică urmărită cu consecvenţă trebuie văzută şi trecerea în barca PPE, apoi fuziunea cu o facţiune a PNL. Victoria la europenele din 2007 şi mai ales scorul din 2008 şi cel de la primul tur al prezidenţialelor din 2009 (ambele cu aproape 33%) sunt deci rezultatul unei inteligente strategii pe termen lung. În acelaşi timp, a fost o strategie care nu a fost dusă până la capăt, partidul nici nu s-a profesionalizat, nici nu s-a democratizat. Atitudinea anticorupţie nu a fost în mod sincer aplicată în interiorul partidului, subminându-se astfel avantajul moral uriaş pe care îl avea la un moment dat în faţa unor adversari politici reprezentaţi de oameni ca Iliescu, Năstase, Voiculescu, Vântu etc. Atacurile mediatice permanente la care a fost supus PDL nu aveau o eficienţă atât de mare, dacă nu plecau de la o realitate, de multe ori locală, pe care oamenii o cunoşteau nemijlocit.
Oricărui partid i se poate reproşa o ruptură între discurs şi realitate, dar, dacă aceasta frizează indecenţa şi, ca în această toamnă, cinismul devine manifest, panta descendentă devine singura direcţie, care va continua şi după momentul electoral. PDL nu a reuşit să-şi facă o analiză critică a propriei guvernări, pentru că aceasta ar fi revelat faptul că partidul regretă ce a făcut bine (spre exemplu, raţionalizarea unor cheltuieli ale statului) şi nu regretă ce a făcut prost (aroganţa şi, în general, lipsa deschiderii partidului faţă de societate). Dacă USL a câştigat datorită unui discurs presărat cu populisme, asta nu înseamnă că PDL (sub forma ARD) nu a pierdut multe puncte din alt motiv: pierderea oricărei credibilităţi pe tema anticorupţie.
Citeşte continuarea în Revista 22
