Totul a pornit de la secvente aparent disparate, Fukuyama imi explica cum si-ar putea gasi Islamul un Luther, un tatar m-a luat de mana in Crimeea si m-a dus in ruinele unui cimitir musulman, unde niste zelosi crestini construiau cu bani de la Putin o biserica, am vrut sa cobor din tren la Beslan si am descoperit ca scarile trenului fusesera scoase ca sa previna acest lucru. Asa am inceput sa scriu la o carte numita Anii de Antrax. Nu e nici un secret ca atat timp cat am scris regulat la ea secventele au aparut in revista "22". Bagasem pur si simplu de seama ca alunecam nepermis de usor printre teme si oameni esentiali, purtand conversatii la cafea despre amenintari mai mari ca noi si toate cartile pe care le-am putea scrie vreodata – sau poate ca nu. Intre timp, ma imprietenisem cu o femeie musulmana, un fel de eroina in tara ei, ca oamenii cu care am de-a face de la o vreme in viata mea internationala sunt fie eroi, fie faimosi, fara sa existe deloc o suprapunere justa intre aceste doua categorii, si abia cand am vrut sa cumpar baiatului ei de 12 ani primul Tolkien, de frica sa nu inceapa engleza cu Harry Potter si sa fie pe vecie corupt de lumea celor cu vocabular minim, am fost frapata de faptul ca tot ce e bun si nobil, si durabil la Tolkien vine din Vest. La sfarsitului volumului trei din Regele Inelelor, cand se desfasoara toate flamurile si au loc toate bataliile auzi numai Lords of the West! Pe urma am citit ca Tolkien a scris cartea mai ales in anii grei de razboi, cand Anglia era sub asediu si a vrut sa-si imbarbateze fiul, dar oricum am renuntat sa o iau lui Nassim, am luat in schimb o editie din acelea in colectii populare, pe care le presupui perfect cenzurate pentru orice cititor, din O mie si una de nopti, dar citind selectia Wordsworth am descoperit cu stupoare ca in sase din opt povesti era la mijloc un adulter, iar in patru se savarsea cu mamelucul negru care ar fi trebuit sa o pazeasca pe sultanita. Am inceput sa ma intreb daca lui Nassim nu i-ar fi fost mai bine sa ramana in Uzbekistan, unde te poti plimba pe strazile Samarkandului sa visezi in voie, iar toate cartile sunt de presedintele Islam Karimov, un fel de Ceausescu reincarcat, deci nu ai de ce sa ai nedumeriri de vreun fel sau altul. In tot acest timp, ani de Kosovo si de Caucaz cu ceva Orient Mijlociu si Africa, si cu multe universitati americane, plus nesfarsitul purgatoriu romanesc, am inceput sa inteleg originalitatea pozitiei noastre de est-europeni. Noi, cei refrigerati in timpul razboiului rece, ne-am trezit intr-o lume care a plecat demult de unde am lasat-o, o lume in care Occidentul nu mai valoreaza mare lucru, nici in propriii sai ochi, nici in ai altora, o lume unde barbatii au invatat sa planga in fata camerelor de luat vederi dupa ce si-au trimis femeile in calea minelor, unde patriarhul si ayatolahul isi dau mana sa interzica caricaturi si carti. Iar noi, care suntem oricum mult mai putini decat credeam, o mana de est-europeni a caror insula a fost redescoperita, suntem ultimii caraghiosi sensibili la farmecul castelelor cruciate si al Magnei Carta, singurii ramasi pe planeta care cred ca Vestul e ceva mai mult decat un loc bun sa te stabilesti, sa ai credit card fara limita si in zori sa pui busola sa afli in ce parte e Mecca, pentru a te da cu capul de podele intr-acolo, sau sa gasesti pe unul mai negru ca tine sa i te simti superior. Un prieten, Ivan Krastev, a tras concluziile politice ale acestei confuzii de valori si latitudine cand a spus recent la un seminar: "Toata eroarea politicii americane se trage de la faptul ca s-a crezut ca Europa de Est poate fi recreata in Orientul Mijlociu sau Afganistan! Europa de Est a fost o exceptie culturala!". Asa e. Asa s-a comis marea eroare intelectuala a luptei Vestului cu restul lumii si asa am ajuns la fraza mea de deschidere a cartii, care suna asa: "Asta e o carte despre cum Occidentul si Orientul, o vreme despartite si tanjind unul dupa altul, se intalnesc din nou. Dar din asta nu rezulta vreo mare iubire, ci un conflict al civilizatiilor".
Viata a luat-o de atatea ori inaintea paginilor mele din Anii de Antrax, de la trupa de clerici vocali contra Evanghelistilor, care s-au dovedit a fi fost toti securisti, la una din gazdele mele de la Wilson Center din DC, care a disparut anul trecut in Iran si atunci am semnat o mie de scrisori deschise fara sa ii mai dam de urma. Multe conferinte si misiuni in tari ciudate s-au strans de atunci, multe lucrari, stiintifice si mult mai coerente ca Antraxul, din acelea in care in partea intai explici ce vei demonstra in partea a doua, si destule indoieli ca vom castiga razboiul civilizatiei, ca despre el e vorba, cu civilizatiile nu avem nici o problema. Vocile pe care le-am strans, oamenii care mi-au vorbit, ca si paginile, zidurile, statisticile sau acele talk-show-uri la televiziunea albaneza din care nu inteleg nimic, dar oricine a vazut trei emisiuni ale lui Razvan Dumitrescu le-ar putea reconstitui fara greutate, mi se par uneori ca se revendica violent si puternic din paginile mele de note sau fotografii, iar alteori ca sunt simple purtatoare ale unei memorii fara rost. Nu ma pot hotari daca sa le inchid inapoi ca vrajitorul in lampa sau sa le slobod in lumea larga pentru inca un ciclu de bantuiala fara speranta prin Tara Nimanui, aceasta nesfarsita frontiera in care traim de cand nu mai exista nici Est, nici Vest.
Dr. Alina Mungiu-Pippidi este presedinte SAR si profesor de politici publice la Hertie School of Governance din Berlin
