Nașterea și moartea, începutul și sfârșitul sunt cele mai importante, dar și cele mai enigmatice repere, la care omul se raportează de-a lungul existenței sale. Nu știm încă cine, ce și cum generează această ciclicitate, însă paradoxul observabil în natură este că moartea nu poate să fie separată de viață și invers.
Odată ce omul conștientizează că există, că ființează, se confruntă inevitabil și cu cea mai mare temere a lui: iminența morții. Ca să ”amortizeze” pe cât posibil această angoasă de moarte, omul s-a ”agățat” de ideea de viețuire eternă, apărând astfel miturile Lumii de Dincolo și ale învierii. Speranța imortalității se regăsește din cele mai vechi timpuri în credința popoarelor, preluată și în creștinismul ortodox și catolic, prin ideea de Rai și de Iad. Iisus, ca figură centrală, îl reprezintă și pe omul muritor (existența lui în temporalitate), dar și pe fiul lui Dumnezeu care învie, întruchipând speranța veșniciei pe care o avem în legătură cu propria noastră viață de după moarte.
Însă pentru a-și câștiga nemurirea, pentru ”a-și construi eternitatea”, omul a trebuit întotdeauna să jertfească ceva. Însuși Iisus a făcut acest lucru, ca ”miel al lui Dumnezeu”. Odată cu sacrificiul lui, a renunțat la viața pământeană, oferind credincioșilor perspectiva vieții veșnice. Acest sacrificiu simbolizează și trecerea de la orânduirea veche (reprezentată de un Dumnezeu pedepsitor care ”permitea” legile ”răzbunării”: „dinte pentru dinte și ochi pentru ochi”, în Vechiul Testament), la una ”nouă”, cea a absolvirii de păcate și a iertării (Noul Testament). Cu alte cuvinte, o reevaluare a gândirii, a comportamentului și a relațiilor interumane.
Ouă roșii, miel și pască
În prezent, tradițiile de sărbători sunt o combinație de obiceiuri laice, provenite din cele mai vechi timpuri din cultura populară, de practici religioase, superstiții și simboluri sacre sau profane. La masa de Paște, mulți dintre noi nu mai știm ce reprezintă preparatele pe care le mâncăm. E bine să ne amintim că ouăle roșii, mielul, pasca și cozonacul sunt încărcate de o simbolistică aparte și că o dată ce le asimilăm, interiorizăm și semnificația acestora. Astfel, pentru a ne ”încorpora” eternitatea și pentru a ”prelua” însușirile nemuritoare ale lui Iisus, îl asimilăm simbolic, sacrificând mielul pe care îl consumăm. În aceeași idee, pâinea înmuiată în vin, denumită ”paști”, pe care o primim în noaptea de Înviere de la Biserică, reprezintă trupul și sângele lui Christos. Astfel devenim o parte din El. Pasca reprezintă grija lui Dumnezeu față de noi. Ea are o formă rotundă, asemenea scutecelor ce l-au învelit pe Iisus copil sau pătrată ori dreptunghiulară, la fel ca mormântul în care a fost așezat trupul lui Iisus după răstignire.
Unul dintre miturile comune civilizațiilor vechi ale lumii, imagine a perfecțiunii a fost oul cosmogonic. Oul (forma ovoidă) reprezintă adăpostul primordial al vieții, puterea creatoare a lumii, renașterea ei anuală. Mircea Eliade amintește că la populațiile polineziene și nu numai, oul este strămoșul tuturor zeilor. Virtutea rituală a oului își găsește justificarea în simbolul pe care îl întrupează acesta, care se raportează nu atât la naștere (oul primordial conține germenele vieții), cât la o re-naștere repetată după modelul cosmogonic. În numeroase morminte străvechi s-au găsit ouă de lut, embleme ale nemuririi. La fel, statuile lui Dionysos găsite în mormintele beoțiene, au fiecare un ou în mână, semn al revenirii la viață. Oul asigură repetiția actului primordial, care a dat naștere formelor vii.
Simbolismul spargerii oului roșu
Obiceiul de a colora și de a împărți ouă, este unul străvechi, apărut înainte de creștinism. Perșii antici ofereau ouă colorate primăvara, semnificând înnoirea anotimpului. Romanii împărțeau ouă roșii la ceremoniile zeului Ianus. Pentru creștini, oul colorat simbolizează mormântul lui Iisus, care s-a deschis la învierea sa din morți, jertfa și reîntoarcerea la viață. La români, una dintre cele mai cunoscute practici ritualice a sărbătorii pascale, este ciocnitul sau spartul ouălor. Nu știu care obiceiuri anume s-au păstrat în diferite zone ale țării, însă voi aminti ce a descris Ion Ghinoiu în cartea ”Lumea de aici, lumea de dincolo” în ceea ce privește simbolistica spargerii ouălor. „Oul de Paște, substitut al divinității primordiale, ales pentru sacrificiu, gătit, vopsit și încondeiat în Săptămâna Patimilor, este jertfit prin lovire în cap, după slujba de Înviere a lui Iisus. Sacrificiul se desfășoară solemn, după un ritual precis: persoana mai în vârstă, de obicei bărbatul, lovește capul oului său de capul oului ținut de alt participant la ritual, după pronunțarea formulei cunoscute «Hristos a înviat! – Adevărat a înviat!». În Transilvania, bărbatul jertfea de unul singur oul slujit la biserică, îl curăța și îl împărțea egal, pentru a fi mâncat sacramental de membrii familiei sale. Simbolismul spargerii oului de Paște de două ori, reprezintă moartea și renașterea lui Iisus, care părăsește mormântul și se întoarce la viață. Ca puiul ieșit din găoacea oului. În zicalele populare adăpostul omului, trupul, se sparge precum oul: «Omul e ca oul, cum îl atingi, îndată se sparge!»”.
În ceea ce privește obiceiul de a înroși ouă, există multe legende populare din afara țării, dar și românești, însă mă voi opri la o povestire de la noi. Pe scurt, nemaiștiind nimic de Fiul ei, Maica Domnului se duce la Ierusalim să-l caute, luând cu ea și un coș de ouă. Când ajunge acolo, află că tocmai ce l-au răstignit. Îndurerată, ajunge la locul crucificării, unde soldații îl chinuiau. Se roagă de ei să înceteze supliciile, dar aceștia o fac și mai abitir. Îi dau să bea oțet, îl bat cu urzici (de aici și obiceiul de a nu consuma oțet și urzici în Săptămâna Mare) și îl înțeapă cu o suliță. Văzând că rugămințile ei nu-i înduplecă, Maica Domnului plângând, îngenunchează și pune coșul cu ouă lângă cruce. Sângele lui se scurge peste ouă și astfel le înroșește. În cinstea lui, după ce a aflat că a înviat, Maica Domnului, de bucurie, a înroșit ouă și a împărțit colaci oamenilor nevoiași. Așadar, roșul semnifică jertfa, iar spargerea oului învierea.
Să nu uităm de Iepuraș
Dacă Crăciunul este o sărbătoare numai a bucuriei, având în vedere că se celebrează nașterea lui Iisus, Paștele are un mai mare impact emoțional ținând cont de faptul că suntem puși față în față cu chinuri, osânde, suplicii, patimi, moarte. Nota optimistă (religioasă) este speranța pe care ne-o dă învierea, la care probabil toți dorim să accedem. Pentru că am amintit de optimism, introduc și nota cea mai veselă, laică de data aceasta – Iepurașul, care ascunde ouă colorate și îi pune pe copii să le caute. Întotdeauna m-am întrebat ce legătură are Iepurașul cu Paștele. Se pare că iepurele reprezenta în credințele precreștine simbolul fertilității, al renașterii naturii primăvara. Germanii l-au preluat și l-au asimilat sărbătorii pascale în secolul al XV-lea. Unele povești amintesc că sărbătoarea Paștelui (Easter în engleză) și-a luat denumirea de la zeița anglo-saxonă Eostre, care avea ca animal de companie un iepure. Se spune că acest iepuraș al zeiței a făcut primul ou colorat. Personajul de poveste a căpătat amploare, datorită americanilor talentați la marketing, la care Iepurașul a ajuns prin emigranții germani. Este așteptat de copii cu mare emoție, mai ales că acesta aduce ouă de ciocolată și dulciuri numai de el făcute.
Dincolo de scepticismul și pragmatismul tot mai pronunțate în aceste vremuri, am da dovadă de mare rigiditate, chiar și din perspectivă estetică, să respingem această bogată imagistică și coloratură simbolistă pe care ne-o oferă ritualurile religioase și laice. Este important să menținem tradițiile, care înseamnă accesul la rădăcinile noastre și, implicit, păstrarea legăturii cu originile spirituale, culturale și sociale. Paște fericit!
Monica Micleușanu este consilier nutriționist, masterand în Psihanaliză
