Pe 24 decembrie 1989, intr-o biserica de langa Louvre, mi-am dat seama ca undeva, cu trei randuri in fata, mai era inca cel putin o persoana care nu-si putea controla tremurul umerilor. Slujba, extrem de sobra, din seara Ajunului de Craciun se apropia de sfarsit. Preotul facuse o pauza, voluntarii se pregateau sa ia micile panere cu care se trece printre randuri pentru donatiile benevole. Dupa care a urmat fraza ce a frant echilibrul, si asa instabil, al emotiei: "Et maintenant prions tous pour cette pauvre Roumanie". S-a lasat o lunga tacere, rugaciunile au fost interiorizate cu acea forta a firului subteran autentic, apoi au inceput sa se alcatuiasca sirurile umane pentru primirea ostiei. Unii dintre acei oameni, cu o infinita discretie, isi apropiau mana de convulsiunea incontrolabila a umerilor mei. Prietenii francezi cu care venisem m-au asteptat pana am reusit sa-mi redobandesc vederea, ne-am ridicat si am iesit impreuna. Afara, cerul parizian de la miezul noptii era instelat, iar miracolul nativitatii se pronuntase din nou.
Atunci mi-am dat seama ca tot zbuciumul meu era rasplatit cu cele mai contrastante zambete ce vor fi insotit vreodata niste lacrimi. Caci de furia cu care se revoltasera romanii ei in primul rand se bucurau si pentru ea ma felicitau. Nu era loc de tristete, chiar daca vestile adusesera deja cifre cu victime si contradictorii zvonuri despre masacre sau lupte cu teroristi. Am simtit cum mi se transmite nu doar fraternitatea acelor prieteni, ci si admiratia lor. Iar aceasta admiratie pentru poporul din care venisem ma impodobea cu o solemna mandrie. Era un sentiment nou pentru un metec. Pentru o clipa chiar am crezut ca Istoria, cu majuscula, deschisese o larga acolada, ca pe un fel de mantaua postuma, si avusese o nebanuita rabdare sa incheie bicentenarul Revolutiei franceze printr-un act reparator, ce readucea si Romania in randul natiunilor.
Ar fi greu sa prind in cateva cuvinte entuziasmul si empatia cu care intreaga Franta a urmarit toate fazele contradictorii ale acelei revolte. La un moment dat, cel putin un post de televiziune era bransat in direct, cateva zile la rand, pe toate fluxurile de stiri ce parveneau dinspre Romania. Francezii cereau sa li se explice, sa li se traduca, sa li se proiecteze din nou imaginile pe care nu le vazusera. Nu le erau suficiente editiile speciale ale ziarelor, nici emisiunile speciale sau reportajele ce incepeau sa curga, impreuna cu exagerarile si, deja, cu primele dovezi ale unor manipulari. Ei adoptasera aceasta revolutie si chiar ii intelegeau bine, ii acceptau contradictiile, instigatiile, exagerarile. Fiindca in anul in care ei insisi comemorau doua sute de ani de la istorica lor revolta se discutase contradictoriu, patimas si cazusera ultimele tabuuri despre cat de sangeroasa si nedreapta fusese, pe alocuri, acea furie revolutionara.
Dar, la sfarsitul unui an care marcase eliberarea aproape in intregime a Europei Centrale si Rasaritene de sub regimul comunist, ceea ce izbucnise in Romania parea a fi chiar spiritul de revolta, cel tinut la mare respect in Franta, alaturi de binecunoscuta triada republicana si de cuvantul "demnitate". Francezul modern detesta discursul patriotic pompierist, dar are un respect inoxidabil pentru actele de curaj si nesupunere care incearca sa corecteze nedreptatile sistemelor. Iata de ce nici exagerarea numarului victimelor si nici chiar executia sumara a tiranului, dupa un simulacru de proces, nu au fost de natura sa socheze in Franta. Dimpotriva, in acele zile circula printre tineri chiar ideea de a se alcatui brigazi voluntare care sa plece din Gara de Est sa apere "revolutia" din Romania. Asa cum fusese ajutata, pe vremuri, Spania republicana in razboiul civil.
Nu erau inca dovezi ca razboiul civil izbucnise in Romania. Dar nimanui, absolut nimanui nu i-ar fi trecut prin minte ca bataliile de strada, bombardamentele asupra unor institutii, scenele de linsaj impotriva unor civili, apelurile patetice lansate din interiorul Televiziunii erau – dincolo de o explicabila confuzie si stangacie – mai cu seama un scenariu. Adica un fel de a simula, inutil, revolutia, pentru a stimula si manipula imaginatia, pentru a impresiona spiritele sensibile, si oneste, si compasive ale opiniei publice nationale si internationale. Atata perfidie doar pentru legitimarea unei puteri politice intrece imaginatia machiavelica. si este pedepsita, peste timp, in bolgiile dantesti.
A fost un pacat jegos. A fost o escrocherie sentimental-ideologica lipsita si de o eventuala prestanta malefica. A fost o abandonare a oricarui sentiment de demnitate, dar si condamnarea la umilinta a generatiilor viitoare. A fost o investitie intr-o noua serie de minciuni, din pricina carora va fi acuzata de fatarnicie sinceritatea de "tip" romanesc pentru cateva decenii de acum incolo. Iata de ce dezamagirea avea sa inghete, foarte in curand, zambetul prietenilor mei. z
Dinu Flamand este scriitor si ziarist stabilit la Paris
