Furate in Iran, controversate in Afganistan si caricaturizate in Gabon, recentele scrutine electorale din aceste tari si nu numai demonstreaza nu atat progresul global al democratiei, cat absenta statului de drept. Sigur, alegeri care sa duca la rezultate antiliberale, chiar la despotism, nu sunt un fenomen nou. In ultima instanta si Hitler a ajuns in 1933 la putere in Germania in urma unor alegeri libere, corecte si competitive. Mai mult, procesele electorale problematice constituie o provocare specifica pentru Occident, care este purtatorul unui mesaj democratic si, simultan, vinovatul pentru un trecut imperialist care submineaza utilitatea si capacitatea de persuasiune a acestui mesaj.
Intr-un eseu remarcabil, publicistul de origine indiana Fareed Zakaria descria pericolul care provine de la ceea ce el denumea "democratie iliberala". In acceptiunea lui Zakaria, America a trebuit sa sprijine un lider moderat precum generalul Pervez Musharraf in Pakistan, in ciuda faptului ca acesta nu a ajuns la putere in urma unor alegeri. In schimb, opina Zakaria, ar trebui sa fie combatut presedintele populist al Venezuelei, Hugo Chávez, desi el a fost ales legitim.
In lumea noastra globalizata, potentialul divort dintre alegeri si democratie a atins o noua dimensiune. Pentru ca accesul la informatie si comunicarea au loc instantaneu, cu cat mai putin legitim e un regim, cu atat mai mare va fi tentatia sa de a manipula, daca nu chiar inventa, rezultatele unor alegeri. "La moda" e sa fabrici o victorie semnificativa, dar nu prea masiva. Despotii zilelor noastre considera vulgare si demodate victoriile electorale quasi-unanime, in stilul sovietic.
Dar un alt nou aspect al fenomenului este cel al fortelor de opozitie, dispuse sa incerce contestarea acestor masinatiuni ale partidului la putere. Confruntat cu acest proces dualist al ilegitimitatii, Occidentul e condamnat sa se pozitioneze intre ciocan si nicovala si sa fie criticat indiferent de rezultat. Cei la putere, cum e cazul Iranului, acuza Occidentul ca sprijina opozitia, iar cei din opozitie il acuza ca sprijina guvernul, asa cum i s-a intamplat Frantei in cazul Gabonului.
Ce invataminte am putea, asadar, trage din natura inevitabil incurcata a proceselor electorale din state in care fie nu exista o clasa de mijloc sau, daca exista, aceasta se afla intr-un stadiu rudimentar si unde o cultura democratica este in cel mai bun caz abia in stadiu incipient?
A sosit momentul ca Occidentul sa-si reanalizeze fundamental politicile. Nu poate sari de la activism la inactiune de pe o zi pe alta. Refuzul de a actiona este totusi tot o optiune politica. Desigur, tentatiile izolationismului sunt mari si vor deveni si mai mari in anii care vin. Dar Occidentul nu are nici dreptul moral, nici optiunea strategica de a se retrage intr-un turn de fildes, care in cele mai multe cazuri oricum e iluzoriu. E imposibil sa spui Afganistanului, de exemplu, "iata, ne-ati dezamagit profund, asa ca de acum trebuie sa va descurcati singuri cu propria voastra dezordine". In Afganistan, Gabon, Iran, Pakistan si altundeva sunt in joc interesele fundamentale occidentale – diferite, evident, de la caz la caz.
In Afganistan exista pericolul de reconstituire a unui refugiu terorist. Riscul in Iran este cel al unui regim si mai ostil, care are la dispozitie arme nucleare. In Gabon, prioritatea Frantei este sa depaseasca neocolonialismul fara a pierde legaturile importante cu aceasta natiune africana bogata in petrol.
Dar, atunci cand urmareste aceste obiective dificile, Occidentul trebuie sa fie atent la ambitiile si metodele corecte. Democratia este un obiectiv legitim, dar este unul pe termen lung. Pe termen mediu, absenta statului de drept reprezinta problema cea mai grava pentru tarile respective.
Televiziunea franceza, de pilda, a difuzat recent un documentar terifiant despre Haiti, unde un judecator, fara a se mai deranja sa-si ascunda faptele, proteja un traficant de narcotice de fortele antidrog antrenate de Franta. Coruptia corodeaza o societate din interior, distrugand increderea cetatenilor intr-un viitor bazat pe un sentiment al binelui comun impartasit de toata lumea.
Acceptarea – deschisa sau tacita – a coruptiei de catre Occident este ceea ce il transforma in complice al multor regimuri nefaste si ceea ce face ca promovarea principiilor democratice sa para fie ipocrita, fie contradictorie. Pe de alta parte, a stabili o stacheta prea inalta a statului de drept va fi, de asemenea, contraproductiv. Un stat monopartit incoruptibil, obsedat de modernizarea societatii – asa cum este Singapore – este probabil un obiectiv mult prea ambitios pentru majoritatea regimurilor nedemocratice.
Distanta care separa Occidentul de tarile care recurg la fraude electorale nu e doar geografica, religioasa sau culturala; e si cronologica. "Timpul" in care aceste tari traiesc nu este, nu a fost sau nu mai este acelasi cu cel in care traieste Occidentul. Cum vor putea fi intelese aceste state fara a fi judecate, ajutate, fara un paternalism umilitor, sau, mai rau, fara aparitia unor "daune colaterale" inacceptabile, asa cum se intampla in Afganistan?
Statutul Occidentului in lumea de maine va depinde in mare parte de raspunsul la aceasta intrebare. Nu isi mai poate permite sa ignore aceasta problema.
