"Te referi la asta? a spus Millipede, aratandu-mi buzunarul de la piept. Ah, ticalos cu ochii in patru. Nu, asta e pur si simplu o capodopera a ingineriei bara croitoriei. Esti, fara indoiala, pus la curent cu faptul ca lumea medicala a luat-o razna dintr-odata cu consumul de apa. Se pare ca ne curata rinichii, asta pe langa numarul mare de alte beneficii. Ei bine, lana asta dublu toarsa are intergrat propriul sistem de hidratare. Exista un rezervor pe piciorul stang, iar un set de fire trec prin jurul taliei pana la un robinet atasat cu grija pe umar. Am un computer digital racordat la tiv, care imi permite sa activez o pompa plasata in spatele unor cute, care impinge apa Evian printr-un pai din fibra optica. Si datorita croielii ingenioase reusesc sa-mi pastrez aspectul spilcuit. Sunt convins ca esti de acord cu mine – echipamentul asta se cere multiplicat". De acord, daca Urmuz ar fi scris in 2007 si ar fi avut la dispozitie arhiva "The New York Times" din 2002, schitele lui de personaje mecanice ar fi avut toate sansele sa sune cam asa. Nu e insa Urmuz – logic! -, e Woody Allen, in cea mai recenta culegere a sa de povestiri scurte (si prima in ultimii 27 de ani!), publicata in SUA in 2007 si proaspat aparuta in versiune romaneasca (semnata de Ruxandra Ana) in Colectia "Rasul lumii" a Editurii Humanitas.
Am citit mai multe cronici scrise in presa sau pe blogurile din afara despre "Anarhie pura" ("Mere Anarchy") si oamenii se intalnesc intr-un punct comun: sunt toti fani inraiti ai tipului, atat de inraiti incat sunt capabili sa cumpere ceva scris/regizat de el doar pentru ca e scris/regizat de el, dar de data aceasta au cam zis pas. OK, recunosc ei, limbajul e uimitor – "de parca Woody Allen ar fi invatat un nou cuvant pe zi" –, dar satira e mai putin muscatoare ca in alte parti, personajele sunt mai caricaturale sau, mai rau, variatii ale uneia si aceleiasi caricaturi. Pe scurt, despre primirea recentei ispravi a scriitorului Woody Allen nu se poate spune ca a fost tocmai elogioasa.
Initial tablete gazduite in paginile The New York Times, povestioarele lui Woody Allen din "Anarhie pura", pleaca uneori de la mici stiri senzational(ist)e, cele mai multe aparute in paginile aceleiasi publicatii, care sunt crosetate in jurul unui personaj schematic si a unei poante subtiri. Max Endorphine ("A gresi e omeneste – a pluti, divin") vorbeste ca al nostru Lorin Furtuna, dar mai putin suculent, un mafiot indian rapeste un actor-vai-de-capul-lui, in speranta obtinerii unei rascumparari (in "Rascumpararea Tandoori"), cu Millipede ("Sam, ai parfumat prea tare pantalonii") deja ati facut cunostinta in fragmentul de mai sus, iar Peplum, in aceeasi povestire, croieste nadragi cu arome, de la patchouli la porc la gratar si chifle.
Chiar daca in schitele lui Woody Allen umorul e pitit bine si, cand, in sfarsit, l-ai dibuit, il simti pipernicit si scremut, "Anarhie pura" e lectura perfecta pentru calatorii sau asteptari nesfarsite. si, desigur, e de preferat un film de Woody Allen unei carti scrise tot de el. Iar daca tot mai vreti amuzament cu amprenta celebrului newyorkez, cel mai sigur e sa cititi despre el si despre viata lui de la 1 decembrie 1935 pana acum. De data aceasta, viata chiar bate cartea.
