La un roman care produce o inventie omologata international, exista cincisprezece unguri care reusesc acest lucru si patru sute de germani. Aceasta este, cu aproximatie, valoarea productiei noastre intelectuale in domeniul tehnologic, cel mai strans corelat cu dezvoltarea economica. Doamna Ceausescu s-ar rasuci in mormant citind aceste cifre, ea, care in deceniul opt construia institute de inventica si ne trimitea de pe bancile scolii pe la cate olimpiade apuca, doar-doar om dobori recordurile planetare.
Cum putem rezolva aceasta problema, dat fiind ca discrepanta nu este data de resurse? Ungaria are doar cu o zecime mai multi tineri ca noi in educatia secundara, Germania tot cu atat mai multi in universitati. Nemtii au de cinci ori mai multe computere ca noi, dar ungurii numai o data si jumatate, ceea ce nu poate justifica de ce sunt de cinci ori peste noi la inventii si la publicatii in jurnale academice, desi noi avem impresia ca scriem mai bine in limbi internationale decat ei.
Aceste exemple simple, datorate noii incercari a Bancii Mondiale de a monitoriza economia pe baza de cunoastere, care face in Europa obiectul ambitioasei Agende Lisabona, ne arata cat de departe este discutia despre reforma educatiei de la noi de obiectivele sale reale. Presedintele Basescu, sub influenta unui grup de reformatori radicali, este foarte critic fata de performanta sistemului, in vreme ce presedintele Emil Constantinescu, fost rector, este, dimpotriva, necritic, invocand niste indicatori de proces care nu spun nimic. Poate Romania sa aplice oricat reformele formale din procesul Bologna, asta nu e nici o garantie ca indicatorii Bancii Mondiale se vor modifica, dat fiind ca nu procentul de tineri inrolati in universitati si forma creditelor sunt responsabile de proasta noastra performanta. Exercitiile retorice pe tema educatiei par destinate mai mult electoratelor: studentilor in primul caz, profesorilor in al doilea. Dar nici cu suturi in dos si nici cu mangaieri pe spate marele deficit de cunoastere din economia romaneasca nu se va rezolva. si nici intr-un caz doar cu bani, care merg intr-un sistem prea corupt ca sa se cunoasca.
Tocmai m-am intors de la cea mai mare intalnire anuala din stiinta politica europeana. Fata de timpurile cand eram singurul participant roman, anul acesta mai erau patru-cinci. Dar nici unul dintre noi afiliat la o universitate din Romania. Nici chiar singurul venit din tara, care preferase sa se inregistreze pe un ONG dupa ce profesorul roman la care era inscris la doctorat a vrut sa-l dea afara de suparare ca studentul reuseste sa-si plaseze lucrari in congrese si profesorul nu. Lucrarile nici unuia dintre cei de mai sus, preuspunand ca vor reusi sa le publice in strainatate, nu se vor inregistra la vreo universitate romaneasca, pentru a o trage mai sus in topul Shanghai. Presedintele Constantinescu a declarat ca profesorii romani sunt buni si diplomele noastre OK, ca atunci cand ne angajam in alte tari ni le recunoaste lumea. Asa e, confirm: agentul meu imobiliar din Berlin a ajuns sa instaleze doi profesori universitari pe an din Romania, in general politehnisti, si face bancuri ca vom ajunge cel mai mare grup etnic dintre clientii lui. Ce a sesizat dl Constantinescu nu e insa o solutie, ci chiar problema. O problema. A doua este semnalul general trimis de sistem. Un excelent articol al Mirelei Corlatan despre istoricii colaborationisti cu regimul comunist se incheia cu bilantul carierei fiecaruia: colaborationistii, ca Dan Berindei sau Florin Constantiniu, membri ai Academiei. Victimele, cei care au rezistat, la pensie sau pe linie moarta. Oricate eforturi ar face presedintele Academiei sa reaseze institutia sa in fruntea cruciadei pentru excelenta, asemenea realitati fac o impresie devastatoare. si nu prea am auzit vreun om politic sa se preocupe de aceasta situatie exemplara.
Nu as vrea sa pierd spatiul aici cu discutia solutiilor, cand unele preliminare au fost publicate in raportul SAR (http://www.sar.org.ro/files/Raport%20SAR%20asupra%20educatiei,%202007.pdf ), iar altele necesita o discutie mult mai aprofundata. Vreau sa imi arat in schimb preocuparea fata de atasamentul real al semnatarilor politici ai pactului pentru educatie fata de o schimbare profunda si adecvata. O fotografie oficiala pe site-ul Presedintiei Romaniei ii infatiseaza pe toti sefii de partide, de la dl Basescu, care a spus nu mai departe de acum doi ani ca nu e nevoie de scoala ca sa ajungi presedinte, la dnii Marko Bela si Vadim Tudor, zambind frumos la camera si la reforma educatiei. Judecand dupa declaratiile lor publice, am indoieli ca isi dau seama de natura si amploarea problemei, asa cum e expusa de mine in primul paragraf al acestui articol. Daca ar fi avut, unicul gest concret agreat pana acum nu ar fi fost introducerea religiei ca materie obligatorie in scoala. Tot un sondaj al Bancii Mondiale, WVS, masoara de ani de zile legatura dintre atitudinea fata de educatie si cea religioasa. Tarile in care majoritatile cred ca e important ca un copil sa invete frica de Dumnezeu sunt cele sarace si nedezvoltate. Cele in care oamenii cred ca nu asta e important, indiferent ca ei insisi cred sau nu in Dumnezeu, sunt cele civilizate si prospere. De la civilizatia taraneasca la cea tehnologica avem un pas urias de facut. Sunt acesti lideri oamenii care sa il faca?
Faptul ca pactul pe hartie pentru educatie a inceput cu un pact in fapt pentru educatia religioasa arata ca semnatarii ridica serioase semne de intrebare. E un inceput care pune la indoiala sinceritatea si sansele de succes ale intregului demers.
Dr. Alina Mungiu-Pippidi este presedinte SAR si profesor de politici publice la Hertie School of Governance din Berlin
