Pace la frontiere

Angela Merkel si Jacques Chirac au asistat impreuna la depunerea unei jerbe de flori pe Champs Elysee, la statuia generalului de Gaulle. De fapt, ceremonia marca 62 de ani de la eliberarea Parisului de sub trupele naziste de ocupatie. Era insa pentru prima data cand un cancelar al Germaniei lua parte la o asemenea solemnitate, semn ca amandoi liderii voiau sa-i dea vizibilitate simbolului. In mod periodic, Franta si Germania inventeaza asemenea noi simboluri, parca pentru a se convinge si mai mult de necesitatea lor, iar apoi pentru a arata lumii ca securea de razboi ramane ingropata adanc. Poate ca cel mai memorabil gest a venit in 1984 din partea lui Francois Mitterand, care i-a luat spontan mana cancelarului Helmut Kohl si i-a tinut-o strans, pe parcursul unei ceremonii similare in amintirea soldatilor cazuti la Verdun. Isi plangeau impreuna mortii doi batranei impovarati de sumbrul trecut comun, in care tarile lor se razboisera cu ferocitate. A fost una din cele mai impresionante imagini din apusul veacului precedent; senzatia de pace linistita ce ocoleste exuberanta, dar se asaza, batraneste, sa dureze. Desi ne-am obisnuit cu aceasta speciala relatie de prietenie franco-germana, nu trebuie sa uitam natura ei miraculoasa. Este in primul rand un rezultat al vointei politice manifestate de ambele parti, reinnoita cu prioritate de fiecare data cand la Paris sau la Berlin se schimba echipele de conducere. Iar integrarea europeana in care tandemul franco-german a devenit, cu timpul, esential a consolidat si mai mult legaturile. In asa masura incat atunci cand uneia ii merge bine fenomenul se repercuteaza repede si in tara vecina sau invers. Pacea la frontiere inca este un lucru rar. Cele doua mari tari invinse dupa incheierea ultimei deflagratii mondiale s-au comportat impecabil in aceasta jumatate de veac, reusind sa inhibe orice instinct colectiv revansard. Dar vointa nu ar fi fost suficienta daca ele nu s-ar fi integrat si in alte structuri regionale sau internationale, de natura politica sau economica, care fac tot mai putin probabila o aventura belicoasa individualista. E o pledoarie si pentru integrarea noastra europeana, daca mai era nevoie. Nu putem spera ca va fi chiar maine momentul in care un lider de la Bucuresti si unul de la Moscova isi vor plange impreuna mortii de la Stalingrad.