Un tanar matur nu mai poate trai ca pana atunci. Nu-i mai place orasul in care s-a intamplat sa traiasca, nu-i mai place slujba pe care o are, desi la inceput i se parea ideala, nu spune dar nu-i mai place nici viata de familie cu sotia sa si baiatul de clasa a treia pe care-l au. Vrea sa plece. Nu stie unde, nu stie cand, nu stie, de fapt, prea bine, nici de ce.
Povestea e aceea din piesa lui Evgheni Griskovet, „Orasul”, care se joaca la teatrul ACT, intr-o subterana a Caii Victoriei. Traducerea piesei: Vlad Masacci, regia: Cristi Juncu, scenografia: Cosmin Ardeleanu. Piesa e un lung monolog al lui Serghei, cel cu criza existentiala, intrerupt de dialoguri mai scurte sau mai lungi cu sotia sa, cu amicul, cu tatal, cu soferul de taxi, in final, cand ni se sugereaza ca, totusi, pleaca. Daca Vlad Zamfirescu n-ar fi atat de natural in rol ca si cum s-ar afla chiar in pielea lui, daca Nadiana Salagean n-ar fi exact nevasta neglijata, daca Gheorghe Ifrim n-ar fi exact amicul betiv care vrea sa se lase, daca Florin Zamfirescu n-ar deborda de naturalete si umor, daca, in fine, Constantin Draganescu n-ar fi o aparitie colorata (la propriu si la figurat), taximetristul cu care se pune punct dramei moderne, atunci toate aceste nuante fara nimic dramatic in aparenta ar fi de natura sa plictiseasca teribil pe spectator. Ai spune, cu clasicul: vorbe, vorbe, vorbe. Majoritatea spectatorilor de la ACT sunt tineri. Pentru acestia povestea e una vesela. Drama se strecoara pe dedesubt, se insinueaza pe sub comedie, dupa modelul modern, sau postmodern, spectacolul e, finalmente unul reusit, cu accente de virtuozitate chiar.
