Samariteanului "i se rupe inima si durerea il atinge pana in viscere" la vederea unui om abandonat pe jumatate mort pe drum intre Ierusalim si Ierihon. Africa a primit din partea Occidentului crestin numai "rani spirituale" exportandu-i cinismul: este timpul sa-i daruim "bunuri materiale", dar si sa se schimbe "stilul nostru de viata". Aceasta este lectura parabolei bunului samaritean, ca icoana a compasiunii, pe care o propune in "Iisus din Nazaret" Papa Benedict al XVI-lea.
Prima carte a lui Josef Ratzinger de cand a devenit Papa a fost anuntata cu o jumatate de an in urma si va fi prezentata presei pe 13 aprilie, urmand ca in librarii sa intre pe 16 aprilie, in ziua aniversarii a 80 de ani de viata. Punctand elementele cele mai importante ale biografiei lui Iisus, Josef Ratzinger propune o lectura personala a aspectelor istorice si religioase, dar nu de pe pozitia unui magister, ci de pe cea a propriei experiente "in cautarea lui Dumnezeu", asa cum a transmis prin intermediul cotidianului Corriere della Sera, care a publicat in 4 aprilie fragmente din capitolul 7 al volumului.
"Helmuth Kuhn, in interpretarea data de el parabolei samariteanului, merge dincolo de sensul literal al textului si individualizeaza radicalitatea mesajului sau cand scrie: «Dragostea politica a unui prieten se bazeaza pe asemanarea celor doi parteneri de comunicare. Parabola simbolica a samariteanului insa subliniaza inegalitatea extrema: samariteanul, care nu apartine poporului lui Israel, se afla fata in fata cu celalalt, un individ anonim, care il ajuta in situatia in care este inerent atacul talharilor (…).»
Actualitatea parabolei samariteanului este mai evidenta decat oricand. Daca o aplicam societatii globalizate vedem cum populatiile din Africa care se gasesc in situatia de a fi furate si pradate ne privesc foarte de aproape. Sa vedem deci cat de «apropiate» ne sunt: realizam ca intr-o mare masura si stilul nostru de viata, istoria la care participam, i-a furat si continua sa o faca. Iar in ceea ce-i priveste cel mai important rau pe care l-am facut este faptul ca i-am ranit din punct de vedere spiritual. In loc sa Il dam pe Dumnezeu, un Dumnezeu apropiat noua prin Cristos, si in loc sa luam din traditiile lor tot ce e mai pretios si mai important, le-am dat cinismul unei lumi fara Dumnezeu, in care conteaza doar puterea si profitul; le-am distrus criteriile morale intr-atat incat coruptia si dorinta obtinerii puterii fara nici un scrupul devin cele mai importante valori. Iar asta nu e valabil numai pentru Africa. Da, trebuie sa dam ajutoare materiale si trebuie sa fim atenti la modul nostru de viata. Dar dam mereu prea putin daca dam numai materie. si nu suntem atenti in preajma la omul care a fost furat si lovit. Victimele drogurilor, ale traficului de persoane, persoane distruse in cele mai intime resorturi ale fiintei lor, care sunt goale de orice valori chiar daca sunt bogate din punct de vedere material. Toate lucrurile astea ne privesc si ne cheama sa fim atenti si sensibili la cei din jurul nostru si sa avem curajul sa ne iubim aproapele (…).
Trebuie sa invatam din nou riscul bunatatii, suntem capabili sa facem asta numai daca devenim noi insine «buni», daca in interiorul nostru ne suntem «apropiati» si daca avem, pe langa asta, privirea capabila sa individualizeze ce tip de ajutor, in mediul in care traim si in cadrul extins al vietii noastre, este cerut, e posibil si, deci, devine pentru noi o obligatie. Parintii Bisericii au dat acestei parabole o lectura cristologica. Cineva ar putea spune: aceasta e o alegorie, deci o interpretare care indeparteaza de text. Dar, daca luam in calcul faptul ca in toate parabolele Dumnezeu vrea sa ne apropie, in moduri mereu diferite, de regatul credintei, acel regat care este El Insusi, in acest caz o lectura cristologica nu este prin nimic complet gresita (…).
Parintii vad parabola la dimensiunile istoriei universale: omul care zace pe jumatate mort si jefuit pe marginea drumului nu e o imagine a lui Adam, a omului in general, care cu adevarat «este victima talharilor»? Nu e adevarat ca omul, aceasta creatura care e omul, in cursul vietii sale, traieste mereu alienat, jefuit si abuzat? (…)
Karl Marx a descris in mod drastic «alienarea» omului; chiar daca nu a atins adevarata profunzime a alienarii, pentru ca rationa mereu in cadrele materialului, a furnizat o imagine clara a omului cazut victima a talharilor (…).
Marea tema a iubirii, care este punctul cel mai important al textului, atinge astfel inaltimea ei maxima. In acest moment, de altfel ne dam seama ca noi toti suntem «alienati» si avem nevoie sa ne revenim. In acest moment ne dam seama cu totii ca avem nevoie de darul iubirii salvatoare a lui Dumnezeu Insusi, aproapele nostru, pentru a putea fi noi insine mai apropiati. Cele doua figuri despre care am vorbit privesc fiecare om in parte: fiecare persoana este «alienata», instrainata tocmai de iubire (care e tocmai esenta «splendorii supranaturale» de care am fost deposedati); fiecare persoana trebuie mai intai sa fie vindecata, apoi sa primeasca darul. Dar apoi fiecare persoana trebuie sa devina si un bun samaritean – sa Il urmeze pe Cristos si sa-I devina semeni Lui. Atunci traim in mod corect, iubim corect, daca devenim asemenea Lui, care ne-a iubit inainte de toate".
