Am încercat să citesc atent stenograma înregistrărilor date publicului în cel mai recent scandal care a încins cuptoarele presei româneşti. De la un moment dat devine însă imposibil să mai ţii în hăţuri sensul şi logica, chiar dacă eşti obişnuit cu dublul sau triplul limbaj esopic produs pe aceste meleaguri de tradiţia ancilară a ticăloşiei. E o foşgăială de aluzii, frânturi de enunţ, absurdităţi, fragmente de gândire şi insinuări ce pleacă în toate sensurile. Dar ele au reuşit să formeze nu numai limbajul atât de special al corupţiei româneşti, ci şi „logica” ei perfidă, cea care a difuzat în întreaga societate un soi de toleranţă subînţeleasă la corupţie. Prin alte părţi grupurile de lobby cheltuiesc bani grei să obţină pofituri, influenţând legislaţia sau deciziile executivului. În laxismul balcanic se preferă ignorarea senină a legilor, dar cu complicităţi la toate etajele. Însă nu există nicăieri, ca în România, o corupţie mai primitivă, mai îngâmfată, mai brutală, care jonglează simultan înjurătura, ipocrizia şi sentimentalismul jegos, reuşind să-şi tragă din toate acestea forţa şi eficienţa. Asta înseamnă că aici corupţia se simte şi admirată!
Voicu şi reţeaua lui par să fie doar o mică parte din uriaşul năvod al corupţiei, care s-a constituit în aceste două decenii. Împletitura are ochiuri solide la care au contribuit toate noile „elite” ce s-au ridicat profitând de interregnul românesc. Zone întinse ale puterii politice, juridice, economice sau administrative ies din nou în relief. Se vede că făceau parte din „sistemul” care a jefuit metodic şi averea publică, şi bunurile personale ale atâtor oameni păcăliţi. Oare aceasta a fost adevărata istorie a României în ultimele două decenii, o declinare de bacşişuri şi de abuzuri? Ar fi o tristă, dar şi nedreaptă reducţie. Însă chiar dacă sistemul de sisteme ale corupţiei a fost doar trama, urzeala pe care s-a brodat romanul confuz al acestor decenii româneşti, tot e grav. Trebuie să ştim ce a fost dacă vrem să ne redobândim demnitatea.
Iată de ce ancheta odată pornită, cu un curaj care surprinde, trebuie să meargă cât mai adânc. Citesc, chiar în paginile acestui ziar, că zeci de procese de corupţie au fost de atâtea ori amânate fără explicaţie sau invocându-se chichiţe de procedură. Orice practică procedurală poate fi perfecţionată, ca să limiteze posibilităţile de ticăloşie barocă în spatele cărora se ascund astăzi unii magistraţi. Poate nu întâmplător autorităţile europene de la Bruxelles au denunţat constant corupţia din Bulgaria şi din România. Criza financiară pe care o traversează Grecia, ce ameninţă stabilitatea întregii zone euro, îşi are în bună măsură originea şi în corupţia căreia nu i-au venit de hac precedentele guverne de la Atena. Unii sugerează deja ieşirea Greciei din UE, ostracizarea ei. Chiar dacă tratatul comun face aproape imposibilă această alungare, credibilitatea, stabilitatea şi alianţele Greciei sunt deja grav afectate. (Vom vedea dacă la Bruxelles va subscrie toată lumea la laboriosul plan financiar pentru salvarea Greciei; nimic nu e sigur, iar ea are nevoie de gesturi concrete, nu de compasiune.) Mâine, poimâine alte state se pot vedea puse la stâlpul infamiei din pricina corupţiei care le minează. Clubul european va fi nevoit să-şi impună noi rigori dacă vrea să supravieţuiască. Dacă România menţine orizontul ambiţios de a intra şi în euroland în 2015, e momentul acum să dea un semnal că încearcă realmente să-şi asaneze abuzurile sistemice.
În SUA Barack Obama a scos cu forcepsul reforma asigurărilor de sănătate, pe care nu o doreau nici industria farmaceutică, nici reţeaua băncilor de asigurări şi nici puterile administrative locale. Dar a făcut-o! Acum tot el se pregăteşte să aducă noi legi pe Wall Street, în practicile financiare. Va avea de luptat serios cu puternicul imperiu al băncilor, şi nu doar cu cel din propria ţară. Din aceeaşi sferă, de luptă împotriva abuzurilor, face parte şi misiunea politică obligatorie pe care trebuie să şi-o asume actuala putere din România. În contextul capricioasei crize economice mondiale, corupţia endemică internă poate deveni pentru un stat o primejdie mai gravă chiar decât o invazie militară externă. De felul cum va acţiona sistemul juridic românesc în faţa acestui multiplu caz depinde credibilitatea de mâine a României.