Decesul, la nouăzeci de ani, al mitropolitului Banatului Nicolae Corneanu readuce în atenţie o figură marcantă şi, totodată, controversată a Bisericii Ortodoxe Române. Având o formaţie culturală de anvergură, ierarhul a fost cunoscut ca unul dintre studioşii şi cunoscătorii de mare sensibilitate şi de substanţială prestaţie cărturărească. Pe de altă parte, îndată după 1989, ierarhul s-a autodenunţat ca fost colaborator al Securităţii.
Vreme de mai multe decenii, într-o lume care părea definitiv condamnată să rămână dominată de poliţii politice – oare cât de departe suntem astăzi de această realitate? -, Nicolae Corneanu şi-a făcut datoria de instrument al regimului, „dând cezarului ce era al cezarului”. Pesemne că întreaga urcare a treptelor sale în cariera ecleziastică a fost, într-un fel sau altul, conexă şi acestei lumeşti, regretabile, subordonări.
Asumarea cu curaj, nu la multă vreme după căderea dictatorului, a acestei vine, spre deosebire de alţi ierarhi ai aceleiaşi Biserici, mai timizi în a-şi exprima dezolarea că s-au comportat într-un mod similar, nu trebuie nici mitizată, dar nici diminuată. Sunt semne că Nicolae Corneanu a regretat sincer, deşi după atâta vreme, prestaţia lui către serviciul de informaţii atotputernic al vremurilor socialismului.
S-a spus că din ordinul său ar fi fost închise porţile Catedralei Mitropolitane în decembrie ’89, iar din această cauză zeci de tineri au murit împuşcaţi pe scările acesteia. Aceste speculaţii au fost însă respinse în mai multe rânduri de IPS Nicolae. Cum în timpul evenimentelor care au dus la căderea regimului Ceauşescu şi alte biserici din oraşele cuprinse de revoltă au fost zăvorâte, se prea poate ca ordinul să fi venit, într-adevăr, de mai sus ori să fi depins de parohii temători pentru pericolele ce ar fi putut pândi bisericile proprii, în cazul asedierii acestora de către forţele de ordine.
În 2007, CNSAS a dat o rezoluţie prin care susţinea că Nicolae Corneanu a fost, înainte de 1989, colaborator al Securităţii comuniste. Acesta şi-ar fi început colaborarea cu Securitatea încă din anul 1950 şi ar fi oferit informaţii sub numele de cod „Popa Vasile”, „Popescu Io(a)n” şi „Munteanu Ioan”. Corneanu şi-a recunoscut vina, explicând-o şi corectând-o la nivelul detaliilor: „Din păcate, «am fost colaborator al poliţiei politice comuniste» nu din ianuarie 1950, ci din toamna anului 1948, când am fost arestat pe motivul de a fi adăpostit un aşa-zis «fugar» stabilit în Germania şi venit în ţară pentru a-şi revedea familia. Eliberat, s-a crezut că voi mai fi vizitat de alţi «fugari», care astfel ar fi fost şi ei prinşi. Obligat a purta legături cu cei care mă vizitau, am trecut din mână în mână, de la Siguranţă, apoi de la Securitate, care îmi cereau note scrise şi informaţii, până la Revoluţia din Decembrie 1989. Acceptarea acestei grele situaţii mi-a măcinat tot timpul conştiinţa şi de aceea imediat după Revoluţie am făcut declaraţii publice începând cu ianuarie 1990. Aşadar, n-am ce contesta, decât a repeta mereu părerea de rău pentru cele impuse şi acceptate”, se arăta în scrisoarea adresată CNSAS.
Dupa 1989, Mitropolitul Banatului a manifestat şi anumite deschideri interconfesionale ori ecumenice care contraziceau poziţiile oficiale ale Bisericii Ortodoxe. Astfel, încă în 1990 el a restituit greco-catolicilor peste 50 de biserici bănăţene, inclusiv catedrala mitropolitană din Lugoj. Astfel, a fost primul înalt ierarh al BOR care s-a despărţit în mod radical de trecutul său comunist, lucrând consecvent în spiritul adevărurilor creştine dinaintea Marii Schisme, exprimând o opţiune conciliatoristă de fond. Acest lucru a fost remarcat de rapoartele anuale referitoare la libertatea de religie ale Departamentului de Stat al SUA, de cele ale tuturor organismelor europene, unde a fost recunoscut drept o personalitate de excepţie în ortodoxia contemporană din România.
În aceeaşi linie, în 2008, Nicolae Corneanu a fost din nou în centrul atenţiei, atunci când s-a împărtăşit într-o biserică greco-catolică, gest care a stârnit nemulţumirea majorităţii credincioşilor ortodocși. În cadrul ceremoniei de sfinţire a Bisericii greco-catolice „Sfânta Maria Regina Păcii şi a Unităţii”, IPS Nicolae a plecat din mijlocul credincioşilor şi a urcat la altar, cerând permisiunea de a se împărtăşi. Astfel, Excelenţa Sa monseniorul Francisco-Javier Lozano, nunţiul apostolic în România, conform tradiţiei, i-a dat lui Sfântul Trup, după care i-a fost înmânat potirul cu Sângele Domnului, mitropolitul împărtăşindu-se singur.
Această situaţie a determinat protestul Patriarhiei Ruse, prin vocea mitropolitului Kirill, solicitând Bisericii Ortodoxe Române „să exprime un punct de vedere în legătură cu acest eveniment”. De asemenea, mari duhovnici şi călugări de la Muntele Athos au protestat, solicitând caterisirea ierarhului bănăţean. Patriarhul Daniel a evitat iniţial un răspuns, refuzând să ia o decizie în întâlnirea Sinodului permanent din 6 iunie 2008 de la Mănăstirea Neamţ. IPS Bartolomeu Anania, pe-atunci Mitropolit al Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului, a luat, şi el, poziţie împotriva ierarhului bănăţean. În plenul următoarei şedinţe a Sinodului, IPS Nicolae şi-a recunoscut vina şi „şi-a cerut iertare şi a fost iertat”, după cum se arăta în comunicatul emis de Sinod. Sfântul Sinod a interzis însă pe viitor împărtăşirea clericilor şi laicilor ortodocşi în alte Biserici sub pedeapsa unor sancţiuni canonice severe.
Nu se poate preciza dacă din cauza vârstei şi a stării sănătăţii ori pentru a se evita alte evenimente neagreate de Biserica Ortodoxă, de care IPS Nicolae se dovedise capabil, în mai 2011, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât să-i retragă mitropolitului Banatului dreptul de semnătură şi de decizie în problemele administrative după ce acesta nu mai participase de multă vreme la slujbele de la Catedrala Metropolitană. Diabetul şi boala de inimă ale ierarhului sunt însă mai presus de orice îndoială.
Personalitatea complexă a mitropolitului Nicolae al Banatului nu poate fi estimată doar prin prisma conjuncturilor politice opresive comuniste sau a vreunui spirit de frondă în raport cu linia oficială a BOR. Ea se cuvine descifrată şi în linia unei anumite tradiţii istorice a vieţii religioase din vestul actualei Românii, cea care a obliga biserica răsăriteană a românilor şi a sârbilor la convieţuire şi la supravieţuire cât mai armonioasă într-o ambianţă constant multiconfesională, vreme de secole. În astfel de circumstanţe, respingerea intransigentă a alterităţii etnoreligioase nu putea fi cea mai productivă metodă de armonizare a ortodocşilor cu ceilalţi, iar apropierea de românii greco-catolici trebuia văzută ca un eventual prim pas către înlăturarea unei stări de animozităţi explicabile, şi ea, istoric, dar accentuate radical de politica represivă a comunismului.
Cu bune şi cu rele, cel mai longeviv ierarh din lumea ortodoxă a plecat dintre noi, ducând cu sine imaginea unei complexităţi tensionale perpetuate tot atâta cât i-a durat şi viaţa.
Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babeș-Bolyai
