G-8, G-5, G-20, G-2, G-3, acum G-14 (G-8 plus G-5 plus Egipt): niciodata "matematica" ordinii mondiale nu a parut atat de complicata si derutanta.In 2005, cu ocazia aniversarii a 60 de ani de la nasterea Natiunilor Unite, Kofi Annan a incercat sa adapteze institutiile multilaterale ale lumii noastre pentru a se potrivi noilor realitati. Un efort laudabil, dar prematur. Lumea industrializata a nordului nu era inca pregatita sa recunoasca noua pondere a puterilor emergente si nevoia de a ajunge la un nou echilibru intre nord si sud, est si vest.
Plecand de la profunzimea traumatizanta si evidenta responsabilitate a SUA ca sursa, a creat oare actuala criza economica si financiara conditiile necesare si un climat mai favorabil unei rearanjari majore a institutiilor multilaterale? E prea devreme sa spunem cu incredere ca vor avea loc schimbari reale. Cert este ca o reechilibrare pe axa nord-sud trebuie sa inceapa cu o analiza onesta si realista a statutului Europei in sistemul nostru multilateral.Astazi avem si prea mult, si prea putin din Europa. Sau, altfel spus, prea multe tari europene cu prea multe voci disctincte sunt reprezentate in marile foruri mondiale; dar in termeni de putere si influenta, Europa nu este destul de unita.
La inceputul anilor 1980, un fost ministru francez de Externe, Jean FranIois-Poncet, a sugerat ca Franta si Marea Britanie ar trebui sa renunte la locurile lor in Consiliul de Securitate al ONU in favoarea unui singur loc al Uniunii Europene. Germania urma sa nu mai incerce obtinerea unui loc, Italia nu s-ar mai fi simtit abandonata, iar identitatea europeana ar fi fost consolidata printr-o miscare spectaculoasa.
Desigur, nu s-a intamplat asa. Franta si Marea Britanie nu erau dispuse sa abandoneze simbolul statutului lor de putere nucleara cu greutate internationala. Astazi ar fi probabil chiar mai putin dispuse la un asemenea pas in numele unei Uniuni Europene mai impopulare decat oricand, cel putin in insulele britanice.
Dar sa fim rezonabili: absurditatea prezentei Italiei in G-8, in conditiile in care tari precum China, India sau Brazilia nu sunt membri oficiali, nu mai este nici acceptabila, nici suportabila. si totusi, data fiind aceasta anomalie, Europa sufera de un deficit sever de legitimitate si prezenta internationala.
Evident, SUA nu pot fi comparate cu o Uniune foarte departe de a deveni Statele Unite ale Europei. Dar imensitatea contrastului dintre cele doua tarmuri ale Atlanticului, dintre continentul lui "da, putem" si cel al lui "da, ar fi bine sa" tine de motive pe care europenii refuza sa si le asume sau macar sa le discute.
Primul motiv este lipsa oricarui simbol concret care sa reprezinte Uniunea Europeana. Ar fi absurd sa-i pui pe presedintele SUA, Barack Obama, si pe presedintele Comisiei Europene, José Manuel Barroso, pe picior de egalitate. In vreme ce Obama isi datoreaza alegerea in mare parte carismei, Barroso va fi reconfirmat tocmai pentru ca nu are carisma, pentru ca spune atat de putin in atat de multe limbi. Dar, pentru liderii nationali din UE, carora nici prin cap nu le trece sa se confrunte cu un nou Jacques Delors – adica un om cu idei proprii –, un om sters ca Barroso este alegerea perfecta pentru acest post.
Pe de alta parte, UE plateste un pret piperat pentru anonimitatea birocratica a liderilor ei. Un proces de alienare si indiferenta tot mai accentuata intre Uniune si cetatenii ei e in plina desfasurare, ilustrat de prezenta slaba la ultimele alegeri pentru Parlamentul European. Rezultatul este ca avem mai putina uniune in Europa si mai putina Europa in lume.
O voce europeana puternica, asa cum a fost cea a lui Nicolas Sarkozy in timpul presedintiei franceze a UE, ar putea face diferenta, dar numai pentru sase luni si cu pretul inflamarii sentimentelor nationaliste din alte tari europene ca reactie la exprimarea fatisa a "mandriei galice".
Daca vor sa-si recastige increderea de sine, mandria si speranta colectiva, europenii trebuie sa profite de oportunitatea reprezentata de ajustarea necesara si inevitabila a sistemului multilateral. Ar trebui sa transforme necesitatea in oportunitate. Sigur, o voce unica europeana in marile institutii multilaterale pare un proiect mai lipsit de realism decat oricand: cine si-ar dori asa ceva, poate cu exceptia membrilor mai mici ai UE?
Dar ultima sansa a Europei de a fi un actor credibil intr-o lume multipolara depinde tocmai de capacitatea ei de a se prezenta cu o singura voce, unita si responsabila. Europa exista azi doar ca actor economic, nu ca actor politic international. Daca ar fi sa-si propuna sa vorbeasca pe o singura voce, sa trimita un reprezentant unic in spectrul institutiilor multilaterale – incepand cu Consiliul de Securitate ONU –, europenii ar fi luati mai in serios. In acest caz, chiar ca se poate afirma linistit ca "mai putin e mai mult".
Criticii ar putea considera prematura o asemenea miscare. Acum 20 de ani, imediat dupa caderea Zidului din Berlin, cineva ar fi putut spune "imi doresc Europa atat de mult, incat sunt dispus sa accept o Germanie" – o miscare revolutionara daca ne gandim la faimoasa gluma a scriitorului francez FranIois Mauriac: "Imi place Germania atat de mult incat imi doresc sa existe doua". In era globala in care traim, in care puterile emergente sunt in ascensiune si Occidentul se afla intr-un relativ declin, singura Europa care va fi luata in serios este Europa care poate vorbi si poate fi perceputa ca unica voce.
Copyright: Project Syndicate, 2009.
www.project-syndicate.org
