Desi lumea in care traim astazi este marcata de cresterea inegalitatilor in venituri si avere, o inegalitate care pentru multi este nedreapta si revoltatoare, exista putine exemple in istoria umanitatii in care idealul egalitatii sa fi fost cu adevarat pus in practica si mentinut pentru o perioada lunga de timp. Unul dintre cele mai bine documentate astfel de exemple este al cetatii-stat din Grecia antica, Sparta.
O forta majora timp de patru secole in lumea antica, Sparta a reusit sa ramana in mare parte lipsita de coruptie si sa mentina o egalitate fara precedent intre cetatenii sai. Realizarile armatei spartane din acea perioada sunt inca date drept exemplu de profesionalism si daruire: lupta de la Termopile este unul dintre evenimentele decisive din istorie, un moment in care 300 de razboinici spartani s-au sacrificat pentru a pastra independenta Greciei in fata Imperiului Persan.
Organizarea statala spartana se baza pe o constitutie atribuita legendarului Lycurgus, datand din secolul VII i.Ch., ce plasa in centrul vietii sociale trei virtuti: egalitate, pregatire militara si o viata austera. Un individ era in primul rand dator sa serveasca Polisul, cetatea. Intrucat forta armatei spartane depindea in mod direct de omogenitatea si coeziunea membrilor sai, aceasta era asigurata atat prin antrenament riguros, cat si prin uniformitatea sociala impusa si controlata de stat. Fiecare cetatean avea dreptul sa utilizeze o parcela de pamant de aceeasi marime si sa locuiasca intr-o casa construita dupa acelasi plan standardizat, mobilata cu aceleasi minime necesitati ca ale vecinului. Toata lumea se imbraca in haine asemanatoare. Pentru a se asigura ca acest sistem egalitar nu putea fi deturnat, Constitutia spartana prevedea instaurarea concomitenta a doi regi din linii genealogice separate, asa incat nici unul sa nu poata deveni prea puternic. Cei doi regi raspundeau unui grup de cinci Ephoroi alesi anual de toti cetatenii, care aveau dreptul la un singur mandat pe viata. Un consiliu al batranilor, Gerousia, constituia inca o ramura a sistemului politic. (Acest model pare ca a inspirat mai tarziu parlamentele bicamerale.) Intreaga organizare era menita sa limiteze puterea pe care o putea acumula un individ, dar si sa faca dificila orice schimbare.
Ordinea in Sparta era bazata in mare masura pe control (inclusiv demografic) si inregimentarea timpurie a fiecarui cetatean. De la varsta de 7 ani baietii faceau parte din diverse unitati militare. Pana la varsta de 30 de ani un spartan nu locuia acasa, desi era, de obicei, casatorit si chiar avea copii. Statul si militaria ramaneau prioritare si dupa varsta de 30 de ani: barbatii luau masa zilnic cu fostii camarazi din armata, nu cu familia. Spartanii nu calatoreau si nu prea primeau vizitatori. Cand erau totusi obligati sa calatoreasca nu se adaptau bine si, inevitabil, ajungeau sa faca scandal, avand o reputatie de antisociali si chiar instabili.
Dar egalitatea impusa cu obsesivitate de stat se oprea la cetateni (homeii). Pentru a se putea concentra doar pe perfectionarea militara, homeii lasau activitatile economice in seama artizanilor si a altor oameni liberi (perioikoi) care nu aveau drepturi politice si, mai ales, a sclavilor (heloti), care nu aveau nici un drept. Cum e de asteptat, helotii incercau in mod periodic sa se rascoale. Din acest motiv, in fiecare an la deschiderea dezbaterilor politice Sparta declara in mod formal razboi helotilor, legalizand uciderea celor care ar fi putut crea probleme.
Nu este de mirare ca Sparta, spre deosebire de rivala sa democratica Atena, nu a produs artisti, arhitecti sau filozofi de renume si, vazuta cu ochii nostri, viata de zi cu zi a unui spartan pare saraca si lipsita de satisfactii. Cu toate acestea, modelul propus de societatea spartana a bantuit spiritele, de la Platon la Marx, multa vreme dupa ce a iesit din istorie. Ultima mare incercare istorica de instituire a unui asemenea model egalitarist este comunismul, care a redescoperit solutiile antice de guvernare prin planificare si control (inclusiv demografic), indoctrinare si inregimentare, lipsire de libertate si represiunea "dusmanului de clasa".
In pofida multelor esecuri, idealul egalitatii sociale seduce permanent multi oameni din intreaga lume, care descopera prea tarziu ca pretul pe care trebuie sa-l plateasca este pierderea libertatii. Dar daca egalitatea este o iluzie periculoasa, inegalitatea extrema risca sa fie destabilizatoare. Societatile de succes reusesc sa gaseasca un echilibru in jurul notiunii de echitate.
