În ultima perioadă, s–a tot vorbit despre necesitatea adoptării unei noi Constituții. Marea majoritate a cetățenilor, a politicienilor și a juriștilor nu au făcut decât să se lamenteze la nesfârșit, fără ca nimeni să pună degetul pe rană și să arate adevărata cauză a tuturor acestor „rele“.
Bazele acestui haos parlamentar au fost puse de însăși Constituția din 1991 (cu numeroase rămășițe autoritare și totalitare), care prin conținutul său creează ea însăși condițiile necesare pentru a fi încălcată.
Constituția din 1991 a fost inspirată din cea a URSS, a Franței și a Portugaliei (ne referim la constituțiile din perioada respectivă). Nu trebuie să ne mire acest lucru, deoarece mulți dintre cei care au lucrat la elaborarea proiectului au făcut studiile la Moscova, la Băneasa sau la Ștefan Gheorghiu.
Ulterior, Constituția din 2003 nu a schimbat această stare de lucruri. Cea mai importantă schimbare a fost aceea că președintele nu-l mai poate demite pe prim-ministru.
Putem spune că adoptarea constituțiilor trecute într-o formă sau alta se datorează și contextului geopolitic de la momentele respective.
Constituțiile din 1866 și 1923 au putut fi elaborate datorită faptului că România era o democrație autentică, similară celor occidentale.
Constituția din 1938 s-a datorat mai ales înclinațiilor autoritare ale lui Carol al II –lea, groparul democrației românești interbelice, lăudat în zilele noastre din când în când de unii intelectuali idealiști. Ascensiunea acestuia a fost posibilă datorită unei clase politice în mare măsură incompentă, oportunistă și clientelară, cu totul diferită de clasa politică de până în 1918.
În 1991, România abia ieșise din dictatură, se afla într-o măsură destul de mare în sfera de influență a URSS și nu știa dacă să se întoarcă la comunismul cu față umană sau să redevină o democrație de tip occidental. Până la urmă, a ieșit o democrație originală.
La momentul 2003 trebuiau raportate Uniunii Europene progresele înregistrate în procesul de integrare europeană. Totul s-a făcut mai mult cosmetic, pe repede înainte și a apărut o clonă a Constituției din 1991.
Nici introducerea scrutinului uninominal nu a schimbat această stare de lucruri. Am asistat la o invazie de indivizi agramați, pentru care elaborarea unei fraze este un chin fără sfârșit.
Mulți dintre ei s-au îmbogățit repede și dubios și și-au făcut studiile la facultăți la fel de dubioase.
Ca o încununare a acestei stări de lucruri, doi dintre membrii fostei Comisii de Elaborare a Constituției sunt condamnați definitiv.
Modificările importante nu ar trebui să intervină la capitolul Libertăți, ci la instituții, atribuțiile și modul lor de funcționare, aceasta fiind și ideea articolului de față, de a crea o bază de discuții mai puțin convențională și teoretizantă decât cele de până acum.
Să începem analiza cu puterea legislativă.
Deoarece integritatea deputaților și senatorilor este o probemă de maximă importanță, ar fi trebui să nu le fie permisă primirea oricăror venituri din surse publice. În același scop, în cazul în care sunt avocați, se impune suspendarea lor din barou, fiindu-le interzisă participarea în calitate de avocat la orice tip de procese în instanțele judecătorești sau de arbitraj, nu numai în procesele implicând cazuri de corupție.
În prezent, din punct de vedere practic, nu există prea multe diferențe între cele două Camere parlamentare.
Din acest motiv, se impune o diferențiere din punctul de vedere al modului de alegere, al duratei mandatului și al atribuțiilor.
Cea mai bună soluție ar fi ca Senatul să aibă un mandat de 6 ani, iar Camera Deputaților de 4 ani, o treime din Senat reînnoindu-se la fiecare 2 ani. În acest mod se evită și paralizarea activităților parlamentare pe timp de câteva luni la fiecare 4 ani.
Pentru a se asigura un echilibru și din punctul de vedere al modalităților de scrutin, Camera Deputaților poate fi aleasă pe baza scrutinului de listă, iar Senatul pe baza scrutinului uninominal.
Motivația ar fi aceea că Camera Deputaților este camera inferioară, populară, iar Senatul camera aristocratică, superioară, de reflecție, unde sunt mai importante calitățile individuale ale aleșilor.
Din punctul de vedere al numărului aleșilor, Senatul ar putea avea 84 senatori din țară (câte 2 din fiecare județ) și 9 din Diaspora, iar Camera Deputaților 300 deputați din țară (proporțional cu populația fiecărui județ) și 20-30 deputați din Diaspora.
Ședințele comune ale celor două Camere parlamentare ar trebui să fie o excepție, fiind necesare numai în ceea ce privește adoptarea bugetului, votarea listei Guvernului, a moțiunii de cenzură, a angajării răspunderii Guvernului, precum și ratificarea tratatelor internaționale.
Referitor la diferențierea mai clară a atribuțiilor celor două Camere, cea mai bună soluție ar fi ca prima Cameră sesizată să fie Camera Deputaților, iar Senatul să fie Camera decizională, pentru a se evita întârzierea procesului legislativ și a se asigura predicabilitatea acestuia.
Senatul discută și votează un proiect de lege în cel mult treizeci de zile de la primirea lui.
Senatul aprobă proiectul, îl respinge sau poate formula amendamente.
Dacă Senatul nu întreprinde nici una dintre aceste acțiuni în termenul specificat, se consideră că proiectul de lege a fost adoptat.
În Camera Deputaților sunt trei lecturi.
La prima lectură se anunță titlul legii.
La a doua lectură se adoptă prin vot expunerea de motive și termenul până la care comisia sau comisiile de specialitate trebuie să redacteze raportul final.
Activitatea principală de elaborare a legilor se va desfășura în comisiile de specialitate.
La a treia lectură se adoptă sau se respinge proiectul de lege în bloc.
La Senat există numai două lecturi.
La prima lectură sunt adoptate prin vot expunerea de motive și termenul până la care comisia sau comisiile de specialitate trebuie să redacteze raportul final. La a doua lectură are loc votul final.
Dacă un proiect de lege este respins sau este adoptat de Senat cu amendamente, este retrimis Camerei Deputaților. De această dată revotarea întregii legi sau a amendamentelor are loc cu un quorum de o jumătate dintre membri și cu votul a două treimi dintre deputați. În caz contrar, poate fi repus pe ordinea de zi în sesiunea următoare.
Amendamentele în plen ar putea fi permise cu acordul președinților Camerelor sau ale birourilor permanente.
Președintele poate refuza promulgarea și poate retrimite legea înapoi. În acest caz, legea trebuie revotată cu două treimi în fiecare dintre Camerele parlamentare. Altfel, este respins și este introdus pe ordinea de zi în sesiunea următoare.
Repunerea pe ordinea de zi în sesiunea următoare trebuie aplicată și dacă legea este declarată neconstituțională de către Curtea Constituțională.
Pentru a se evita paralizarea activității legislative, poate fi dizolvată numai Camera Deputaților. În acest timp, Senatul nu poate adopta legi organice și constituționale și nici nu poate ratifica acorduri sau tratate internaționale.
Președintele poate dizolva Camera Deputaților dacă Parlamentul respinge de două ori prim-ministrul și lista Guvernului propuse de președinte, atunci când Camera Deputaților nu reușește să dea un vot în trei luni referitor la o propunere legislativă înaintată de Guvern, dacă sesiunea Camerei Deputaților este întreruptă în mod nejustificat pentru o perioadă mai mare de o lună, sau când Camera Deputaților nu reușește să întrunească quorum-ul pentru mai mult de trei luni.
Alegerile anticipate se impun numai în cazul dizolvării Camerei Deputaților, pentru a nu se perturba în mod excesiv activitatea politică și legislativă.
Este necesară reducerea sferei imunității parlamentare numai la declarațiile politice, pentru a se evita abuzurile săvârșite de 25 de ani la adăpostul calității de parlamentar. Anchetarea sau arestarea unui parlamentar poate fi făcută numai cu acordul Biroului Permanent al Camerei din care face parte. O astfel de autorizare nu este necesară în caz de flagrant delict, de o infracțiune gravă sau de punerea în executare a unei sentințe definitive.
Anchetarea și arestarea miniștrilor parlamentari se pot realiza cu acordul Senatului, iar a miniștrilor neparlamentari și a foștilor miniștri, cu acordul președintelui.
