Pasată de către SUA, prin meandrele sistemului financiar şi îndeosebi prin devalorizarea masivă până de curând a dolarului, în spinarea Europei Occidentale, criza economică s-a transformat repede aici într-o criză a modelului social de economie de piaţă, cu puternică protecţie socială, practicat în această parte a lumii. Aici şi, de fapt, numai aici! Pasarea crizei de către SUA, unde izbucnise, în Europa Occidentală a fost posibilă pentru că aceasta din urmă este mai puţin competitivă. Europa Occidentală n-a mai avut unde s-o paseze, pentru că, dintre marile puteri economice ale lumii, este de departe cea mai puţin competitivă şi transferul către mai competitiv este imposibil.
Actuala criză a demonstrat aproape violent diferenţele de competitivitate între marile centre de putere din economia mondială, diferenţe despre care până la această criză se vorbea mai mult prin cărţi şi pe la seminarii, dar pe care doar agenţii economici le resimţeau în practică. Actuala criză a pus respectivele diferenţe pe masă la nivel macroeconomic. Nu ar putea fi trecut cu vederea că distrugătoarea criză s-a menţinut doar în perimetrul Occidentului, care tot pierde teren în materie de competitivitate în faţa marilor ţări emergente, îndeosebi asiatice, dar nu numai, în frunte cu China, India, dar şi Brazilia, unde despre criză nici nu prea s-a auzit, şi care au folosit prilejul crizei din Occident pentru a înainta în ierarhiile mondiale.
Astfel, criza a atacat în Europa Occidentală ceea ce aici era cel mai vulnerabil: modelul social, supercostisitor economic din cauza protecţiei sociale înalte şi slab competitiv din aceeaşi cauză. Agenţii economici ştiu mai bine decât academicienii acest lucru, neputând, cu produsele lor care înglobează costuri ridicate de protecţie socială, să se pună pe piaţă cu produsele asiatice care înglobează costuri derizorii de protecţie socială.
Încercând cu disperare să menţină modelul care asigură o prosperitate de masă – în ciuda conştientizării problemelor competiţionale pe care le pune şi care tind să se acutizeze pe termen lung -, Europa Occidentală a tot amânat ajustările şi restructurările devenite inevitabile. Şi, după ce a muşcat din momeala întinsă de americani – introducerea pe piaţă a unor imense stimulente monetare spre a combate recesiunea şi care ameninţă acum să se transforme într-o inflaţie devastatoare -, Europa Occidentală s-a trezit într-o capcană: nu mai are altă soluţie decât aceea a amendării rapide
a propriului model economic. De unde şi valul de măsuri de austeritate care s-a generalizat în Europa Occidentală.
Instinctiv – căci să nu uităm trecutul colonial care a creat deprinderi şi nici tentaţia aproape naturală a celui puternic în faţa celui slab -, Europa Occidentală a încercat să forţeze o cât de mică ieşire pe seama singurului segment mai puţin competitiv avut la dispoziţie: Europa de Est. Nici n-a fost nevoie de vreo cine ştie ce strategie. Au făcut-o companiile private care cuceriseră deja Estul.
România a luat-o rău în pleasnă. Până spre extincţie! Dar probabil nu pentru că ar fi avut cineva ceva special cu ea, ci pentru că era cea mai puţin competitivă şi cea mai vulnerabilă. Europa Occidentală se înşală însă dacă speră să se salveze ea gâtuind Estul! Este o problemă de dimensiune: o barcă nu poate salva un transatlantic!
