Prezența redusă la vot de la alegerile locale de anul acesta scoate la lumină, pe lângă celebra falie căscată între alegător și clasa politică, un viciu fundamental al societății românești: lipsa unei legături reale între comunitățile locale și cei care le reprezintă sau, mai degrabă o legătură toxică de sens invers. Nu polticienii depind de forța comunității, ci bunăstarea comunității depinde de bunul plac al politicianului. Nu v-ați săturat de această situație umilitoare?
Față de alegerile de acum patru ani, avem de-a face cu o prezență la vot mai redusă cu cel puțin cinci procente. Asta indica prezența la vot de la ora 14.00, ultima la care am avut acces înainte de închiderea ediției și, dacă nu se va fi produs vreo anomalie care să crească masiv prezența în ultimele ore, această tendință ar trebui să se păstreze. În realitate, prezența ar trebui să fie chiar mai mică, pentru că în 2012 am avut parte între orele 17.00 și 21.00 de o creștere neobișnuită în zona rurală și dacă Liviu Dragnea a învățat ceva din condamnarea primită, atunci această anomalie nu se va mai petrece.
Dragnea a făcut încă o dată ceea ce știe mai bine, adică a reușit să mobilizeze electoratul rural în număr mare – Teleormanul a fost, din nou în frunte – în special în Muntenia, Oltenia și Moldova, și știm cu toții cu cine votează electoratul rural din Muntenia, Oltenia și Moldova. Întrebarea este cum reușește? Cum este posibil ca tocmai regiunile cele mai sărace ale țării, care sunt în mod constant neglijate și abandonate de liderii politici să aibă la fiecare rundă de alegeri cea mai mare rată de participare și deci, cea mai mare implicare civică și politică, deși lehamitea ar trebui să fie mai mare în rândurile acestui segment electoral? Singurul răspuns la care ne putem gândi este ilustrat de această știre, care reprezintă mai mult decât un incident izolat: „Viceprimarul comunei Vizantea Livezi din județul Vrancea, Gheorghe Norocea, a întocmit o listă cu beneficiarii de ajutoare sociale din localitate pe care i-a amenințat că dacă nu vin la întâlnirea cu Marian Oprișan, primul pe lista de candidați PSD la Consiliul Județean, li se taie ajutoarele pentru o zi.” Avem de-a face cu un model care se repetă la nesfârșit în comunități care sunt prea sărace ca să fie autonome iar cetățenii depind de bunăvoința autorităților pentru a-și asigura mijloacele de subzistență. Atunci când alegătorul depinde de liderul comunitar transformat în baron local, avem de-a face cu o răsturnare a sensului și scopului democrației. Cumva, PSD și Dragnea au reușit să îmblânzească și să controleze fiara democratică anihilând demos-ul din democrație. Alegătorii din zonele rurale amintite nu se prezintă în număr mare la vot pentru că ar avea o conștiință civică și politică superioară ci pentru că se află în situația umilitoare de a depinde de lider. În acestă situație este inutil să vorbim de întărirea legăturilor și responsabilității comunitare. Acolo unde nu există o minimă autonomie economică individuală, nu poate exista nici comunitate, nici responsabilitate civică. O reformă administrativă trebuie să aibă drept obiectiv ruperea acestor legături toxice și a cercului vicios al dependenței economice. Din punct de vedere politic, interesul lui Dragnea, al lui Oprișan și al baronilor este să mențină sărăcia și dependența comunităților rurale de bunăvoința baronului în perpetuitate. Pentru ei, satul ideal este satul populat de bătrâni neputinicioși din care oamenii apți de muncă au plecat în Europa.
Diferența privind rata de participare între urban și rural și între Transilvania/Banat și restul țării nu este una de grad de conștiință civică ci de nivel de trai. Cu cât autonomia alegătorului este mai mare, cu atât este și nepăsarea față de alegerile locale și asta se vede cu ușurință la București sau Timișoara (prezența la București este, de asemenea, o palmă dată institutelor de sondare care au lucrat cu asumpția unor rate de prezență fanteziste, începând de la 54% și terminând cu 70%, ceea ce vorbește despre jocurile politicianiste care se fac la București, fără legătură cu starea de spirit și agenda bucureșteanului, dar aceasta este altă poveste). Cetățeanul nu așteaptă nimic bun de la autorități sau, în cel mai bun caz, așteaptă să nu facă mai mult rău decât deja fac. Abia aici putem să punem problema unui deficit de coeziune comunitară. Nu avem o soluție evidentă pentru scoaterea comunităților rurale din starea de semi-servitute în care se află și pentru coagularea comunităților urbane în jurul unor agende pozitive, dar credem că aceasta are de-a face cu oameni competenți care să fie familiari cu programele europene de finanțare și sprijinire a comunităților locale onești și pricepuți să le pună în practică la nivel local, la firul ierbii. De data asta n-a fost să fie, dar ceea ce știm este că nu mai putem continua așa pentru că ne degradăm ca țară și în loc să apucăm spre Europa, deviem spre Ucraina.
