M-am întrebat adeseori cât de relevant poate fi faptul divers pentru viaţa unui popor. Cred că întrebarea se cuvenea reformulată: de la ce procent în sus faptul divers dă seama despre ansamblul vieţii unei naţiuni? Asta înseamnă că, mai aproape de o estimare cantitativă, se poate crede în comensurabilitatea relevanţei şi la acest capitol social; că, adică, nu doar în procesul electoral există majorităţi simple şi majorităţi absolute; că se pot formula reguli şi pentru modul în care un fapt senzaţional poate deveni emblema unui mod de a fi.
Fireşte că zarva şi graba cu care presa străină din anumite ţări a ajuns, în puţini ani, să identifice un anume chip al infracţionalităţii cu românii stârneşte suspiciuni. Se poate presupune concertarea acestor campanii cu unele piruete politice, cu deplasări ale puterii din cutare stat dinspre stânga spre dreapta sau cu tendinţa unor societăţi întregi de a se manifesta mai curând rezervat în raport cu ideea extinderii şi adâncirii unificării europene. Când însă marea corupţie şi mica infracţionalitate individuală ajung să se acompanieze, în paginile ziarelor şi la posturile de televiziune şi radio, atât în străinătate, cât şi acasă, se poate presupune că asemenea ştiri ajung la un prag de relevanţă indiscutabil, fie că se stabileşte un procent de 51%, fie că se admite altul, de 75-80%, de abatere de la ceea ce este socotit a fi comportament normal în raport cu legea, cutuma şi un mod educat de a trăi între oameni.
O mămică îşi ucide şi tran-şează bebeluşul, ultimul născut într-o familie cu mai mulţi copii. O familie de minoritari cu statut de conaţionali adoptă o copilă de numai câţiva ani pe care o pune să rezolve, departe de ţară, o serie de treburi grele din gospodărie, o terorizează şi o mai şi violează. Un fost soţ gelos îşi descarcă revolverul într-un coafor, ucigând două per-soane (printre ele şi soţia lui) şi rănind alte câteva. O firmă de distribuire a gazului face rabat la respectarea regulilor stricte în domeniu, provocând două explozii în acelaşi loc şi pricinuind arsuri aducătoare de moarte sau de mutilare în două rânduri, la puţine ore distanţă una de cealaltă. Între timp, nesimţirea ajunge la cote insuportabile, pe fundalul politicilor severe de austeritate, o companie de distribuire a produselor petroliere înregistrând profituri-record chiar în acelaşi timp, fapt care a stârnit reacţia de protest a celor mai înalte foruri reprezentative ale ţării.
Sunt, cum se poate vedea, fapte recente. Dar şi fapte disparate, venind ca semnale către cel ce ia cunoştinţă de ele din diverse părţi şi felurite medii ale realităţii diverse pe care o numim România. Toate însă au un numitor comun, caracterizat de mai multe trăsături. Întâi, în toate aceste cazuri este vorba despre o acută abatere de la cerinţa responsabilităţii faţă de ceilalţi; la drept vorbind, de la umanitate şi civilizaţie. Când omul de lângă tine îţi devine indiferent până la a-l percepe ca pe un accesoriu care poate fi neglijat, uitat sau chiar tratat ca obiect nefolositor, ca element posibil şi chiar recomandabil a fi abuzat, maltratat, îndepărtat, nu mai rămâne nici o speranţă şi nici loc de vreo iluzie.
O altă trăsătură este aceea că în faţa unor astfel de anomalii, repetate şi repetabile, virtual, la infinit, societatea românească pare incapabilă de prevenţie sau limitare a forţei lor de impact. Măsurile care se iau sunt reacţii punctuale, nu îngrădesc, pentru viitor, posibilitatea ca respectivele orori şi cinisme să se repete. Nu avem reacţii civice suficient de numeroase şi de puternice pentru ca boala mentală să fie semnalată la timp şi, eventual, tratată, pentru ca abaterea antisocială să nu apuce să atingă cote de expresie radicală, pentru ca abuzurile administrative, ale societăţilor private grăbite să încaseze banul, dar neatente cu exigenţele meseriei, să nu ajungă la consecinţe dezastruoase, pentru ca şmecherii aflaţi pe cai mari să nu poată ignora trufaş nevoile comunităţii din care fac parte şi de pe urma că-reia îşi clădesc palatele de cleştar. Nu avem o legislaţie suficient de atentă cu asemenea fenomene şi, mai ales, nu se pune în practică decizia legală cu suficientă persuasiune, cu exigenţă şi, în acelaşi timp, în spiritul dintotdeauna al legii: cu scopul de a urmări dreptatea.
Numai un exemplu din cele multe posibile, aici: sub denumirea de „fier vechi” s-a ajuns să se cumpere utilaje furate de la cele mai diverse obiective, funcţionale încă. Dacă s-ar pedepsi exemplar cei care, cumpărând asemenea materiale, devin complicii hoţilor, s-ar putea evita nu doar pagube importante din averea publică, ci s-ar cruţa şi vieţi omeneşti (câţi s-au curentat mortal încercând să fure, pentru a le comercializa, cabluri?).
Cât timp cei pe care îi alegem dintre noi nu vor fi controlaţi democratic de către alegători, clasa politică va fi capricioasă şi abuzivă, uitând ce datorează celorlalţi. Atât timp cât ea se va manifesta astfel, legile nu vor fi drepte, ci formularea lor ambiguă şi inadecvată va lăsa portiţe pentru perpetuarea inadecvărilor. Într-un asemenea cadru, nici cel mai performant angajat al statului nu va putea face prea multe pentru a aduce corecturi situaţiei, iar delincvenţele vor înflori aproape nestingherite. Într-o asemenea ambianţă, cetăţeanul va adulmeca atât insecuritatea proprie, cât şi oportunităţile posibil de speculat „pe sub” sau „peste” litera legii. Adevărata normă socială va rămâne atunci „care pe care”, lăsând loc nebuniei, cinismului şi nepăsării. Oamenii o iau razna nu doar pentru că au o problemă personală, ci şi fiindcă lumea din jurul lor este inertă, indiferentă, incapabilă să îi ia, cum s‑ar cuveni, în seamă sau să organizeze mai bine mediul în care toţi trăim. 
Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babeş-Bolyai
