La Galeria Posibila mai poate fi vizitata si luna aceasta expozitia de pictura a maestrului Stefan Caltia. Stilul sau este bine cunoscut, dar aceasta nu inseamna ca apropierea de lucrarile sale si-ar fi pierdut bucuria. Aerul hipnotic nocturn al celor mai multe dintre tablouri exercita o puternica atractie asupra privitorilor care stau la inceput descumpaniti, iar apoi intra intr-o alta dimensiune, exact dimensiunea gandita de arta maestrului.
Stefan Caltia nu picteaza, ci vede, fiecare tablou al sau fiind altceva decat ceea ce noi suntem obisnuiti sa vedem. Arlechini sau ingeri? Ingeri cazuti sau arlechini care, intr-o continua tribulatie, vor sa-si descopere puritatea pierduta? Cam acestea sunt intrebarile care ne insotesc pe durata vizitarii unei asemenea expozitii.
Personajele sale stranii nu se lasa insa atat de usor descifrate. Ele par sa se nasca din visele noastre sau coincid cu trezirea pe un alt taram. Ce poarta in spate? Germenii unei alte lumi? Sunt peisaje din aceasta lume pe care ele le fura de aici pentru a le transporta dincolo si in felul acesta a le purifica?
Ce sunt acele globuri misterioase in jurul carora aceleasi personaje plutesc si al caror contur este astfel oglindit de curbura obiectului? Aceeasi intrebare poate fi pusa si in legatura cu la fel de misterioasele sau enigmaticele instrumente de suflat.
Dar prezenta care ne atrage mereu atentia si care revine des in universul artistului este aceea a pestelui. Evident, un simbol, dar care adanceste taina lucrarilor si nu o limpezeste deloc. Parca toate acele personaje longiline, gratioase si spectrale, amestec nedecantabil dintre inger si arlechin, care lasa impresia ca nu vor reusi niciodata sa se odihneasca de-adevaratelea, fiindca intreaga lor existenta este de fapt o calatorie, un voiaj, o ratacire, toate aceste personaje, creaturi atat damnate, cat si inocente, asteapta clipa providentiala cand se vor putea infrupta dintr-un asemenea peste euharistic, mancand, asadar, din trupul si din duhul zeului sub a carui ocrotire totusi se afla.
Desigur, cuvintele pot sa alerge pe hartie la nesfarsit si de fapt, cu cat sunt mai numeroase, cu atat mai mult il pun pe cel care le asterne in situatia jenanta ca nu face altceva decat sa se indeparteze de sensul expozitiei. Vorba multa, saracia omului, in acest caz esecul in fata unor tablouri care nu trebuie explicate, interpretate, supuse unor analize pana la urma nefericite. Ele sunt simple si puternice prezente, avand perfecta autonomie, desprinse de creatorul sau de vazatorul lor si levitand in jurul nostru de la sine, fara nici un efort. Faptul ca totusi le vedem nu le rapeste caracterul de a fi paralele lumii noastre. Daca le-am intalni pe strada, dupa ce iesim din expozitie, probabil ca nu am fi deloc mirati si chiar am crede ca locul lor este pretutindeni, asa cum si universul este pluristratificat.
